x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Ştiri Observator Jurnalul Naţional şi Poliţia Română au găsit o fetiţă dispărută, după două decenii

Jurnalul Naţional şi Poliţia Română au găsit o fetiţă dispărută, după două decenii

de Adriana Oprea-Popescu    |    18 Sep 2014   •   10:38
Jurnalul Naţional şi Poliţia Română au găsit o fetiţă dispărută, după două decenii

Destinul copiilor, atunci când ei dispar şi nu mai sunt găsiţi, se frânge brusc. Într-o singură zi care, în fişele poliţiştilor, e consemnată, în cifre lipsite de însemnătate, “data dispariţiei”. Nu numai copilul dispare, ci şi toată viaţa pe care el o avusese până atunci. Mulţi dintre copiii dispăruţi au ajuns în orfelinate, unde li s-a dat, cu mult prea mare uşurinţă, o altă identitate. În loc să găsească familiile acestor copiii pierduţi, să afle ai cui sunt şi cine plânge după ei, autorităţile române erau preocupate doar să le găsească un nou CNP. Şi un nou nume, sub care începea un destin străin. Viaţa acestor copii, oricum ar fi fost ea, a fost furată de statul român, iar până acum, după atâtea regăsiri la care am fost martoră, n-am văzut să apară vreun vinovat sau vreo scuză. “În numele statului român, ne cerem iertare că viaţa ta a fost furată”.

Au crescut în orfelinate, copiii statului şi-ai nimănui, cu o liniuţă în dreptul părinţilor. De la copiii abandonaţi în grija statului, copiii dispăruţi au împrumutat, o dată cu hainele cârpăcite şi încălţările, cea mai mare spaimă a copilăriei: “mă iubesc părinţii? Dacă mă iubesc, mă caută? Şi, dacă mă caută, de ce nu mă găsesc?”. N-aveau cum să ştie că statul îi reinventase, sub o altă identitate.

La 18 ani, ieşiţi din sistem, mulţi dintre aceşti copii au ajuns pe stradă. Au crescut prin canale şi au tras din punga cu aurolac. Şi în timp ce ei supravieţuiau în mizerie, departe, într-un alt colţ de ţară, părinţii sperau, plângeau şi încă-l aşteptau, cu o farfurie în plus la masă. Nu contează ce-ar fi fost în farfurie, era familia lui şi viaţa lui, dacă statul nu i-ar fi furat-o!

Alţi copii, imediat ce au primit noua identitate, au fost daţi în adopţie internaţională. Au primit, în schimbul banilor care se învârteau în această afacere prosperă, o nouă familie şi-o altă casă. Deşi ei aveau deja una, în pragul căreia oftau părinţii adevăraţi.

Destinul copiilor dispăruţi din România este un dramă neasumată. Despre care nu vorbeşte nimeni. Printr-un miracol, după decenii de viaţă de împrumut, câţiva dintre copiii dispăruţi îşi reîntâlnesc familiile. Atunci, autorităţile ies din inerţie şi vorbesc despre asta, iar presa descoperă brusc şi temporar subiectul, încearcând să-l stoarcă, până la ultima lacrimă. Veştile bune fac rating. Chiar dacă, sub ambalajul lor, se ascunde nebănuit de multă suferinţă. Mamele îşi privesc copiii crescuţi printre străini, acum oameni în toată firea, chinuindu-se să descopere în ei preşcolarul care dispăruse din viaţa lor. Nimeni nu le mai poate da înapoi anii irosiţi. Din prostia sau din comoditatea autorităţilor care ar fi trebuit să caute aceşti copii. Din ignoranţa sau din delăsarea funcţionarilor şi magistraţilor ce aveau datoria să verifice temeinic identitatea copiilor, înainte de a încuviinţa înregistrarea tardivă a naşterii.
Povestea de mai jos e doar ciob dintr-o uriaşă oglindă.

“Eu îmi caut părinţii”
Din 2005, când a reuşit schimbarea procedurilor poliţiei după care sunt căutaţi copiii dispăruţi, Jurnalul Naţional duce o campanie pentru aceşti copii. Site-ul http://copiidisparuti.wordpress.com e parte a acestei campanii. Aici sunt postate peste 200 de cazuri vechi, copii dispăruţi cu ani în urmă, pe care noi încă mai sperăm că-i putem găsi.

La 21 februarie 2014, în dreptul cazului “Varga Ecaterina” fusese postat următorul comentariu: “Eu îmi caut părinţii şi m-am pierdut când eram mică. Şi vorbeam limba maghiară, ca fetiţa din poză. Nu ştiu dacă sunt eu, dar aş vrea informaţii, e important pentru mine”. Mesajul fusese trimis de pe un server din Italia şi avea inclusă o adresă de e-mail. Varga Ecaterina e o fetiţă dispărută din Satu Mare, cu suspiciune de omor. Cea care scrisese comentariul nu putea fi ea. Însă era un alt copil dispărut, care avea nevoie de ajutor pentru a-şi găsi familia. Aşa că am început să corespondăm.

“Numele meu e Prundeanu Maria Carmen, dar problema e că nu este numele meu, pentru că nu ştiam cum mă cheamă când eram mică. Eu nu am nimic de când eram mică şi nu ştiu nimic despre adevărata mea identitate. M-a găsit poliţia din Râmnicu Vâlcea când eram mică, nu aveam niciun fel de act la mine, decât hainele de pe mine, şi mi-au dat o vârstă aproximativă şi un nume. Acum am 28 de ani şi speranţe am puţine, dar nu-mi doresc nimic în viaţă decât să-mi ştiu identitatea reală. Eu îmi amintesc că am dispărut în zona gării, dar nu ştiu judeţul. Aveam pantaloni roz de trening pe mine”.
Aşa începe povestea fetiţei dispărute care azi şi-a reîntâlnit, după 20 de ani, familia.

“Alergam prin câmpul de pepeni”

Îşi amintea că a dispărut în anul 1998 sau 1999 (de fapt, în fişa oficială a dispariţiei sale figurează ziua de 18 noiembrie 1994). Nu ştia exact unde locuise, “într-un oraş unde se cultivă pepeni, pentru că îmi amintesc că alergam prin câmpul de pepeni, şi părinţii mei făceau cărămizi din pământ şi paie. Erau foarte săraci, aveau o casă mică, aproape dărâmată. Îmi amintesc că pe bunica o chemam Ilonca, pe tatăl meu - Simi şi pe mama Adel, şi era şi un război pe vremea aceea, înainte să dispar eu”.

“Războiul” e posibil să fi fost doar amintirea neclară şi îndepărtată a Revoluţiei din ’89. Sau e numai o închipuire a copilului de odinioară, rătăcit şi nesigur pe amintirile sale. E greu să întorci în trecut, printre aduceri aminte, un copil dispărut. Să treci, împreună cu el, dincolo de pragul unei eveniment traumatizant, prin viaţa lui furată. Să reconstitui crâmpeie, nume, imagini, mirosuri, orice l-ar putea ajuta să mai facă încă un pas înspre acasă.

Gara din care a dispărut Carmen “era mică şi era şi un părculeţ mic, cu pomi roşii, cred că mere sălbatice. Prin apropierea gării era un râu, nici mare, nici mic, cu nisip. Casa în care locuiam ar fi la 2 km de gară. Nu am amintirile clare. Vorbeam limba maghiară, nu ştiam româneşte. Îmi amintesc că am cinci fraţi, 3 băieţi şi două fete. Toata viaţa am ţinut în minte numele lor sau cel puţin cum îi chemam eu când eram mică. Numele lor sunt Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri. Dar nu ştiu dacă e aşa sau le poceam numele. Eu cred că aveam vârsta de aproximativ 6-7 ani când am dispărut. Nu sunt multe informaţii, dar asta e tot ce ştiu... (...) E aproape imposibil fără să ştiu nimic despre mine, de-asta nu i-am găsit până acum şi nu ştiu dacă îmi voi găsi vreodată părinţii. Eu aştept orice răspuns, chiar dacă e negativ. Mulţumesc încă o dată.”
Căutam o fetiţă care a dispărut, în 1998 – 1999, pe când avea 6-7 ani. Sora lui Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri. Însă informaţiile, deşi multe, nu corespundeau cu niciunul dintre cazurile de pe site. Şi nici semnele particulare care, de multe ori, nici n-au mai fost trecute în fişele copiilor dispăruţi.

Asemănarea cu portretul robot
În ziua de 8 martie, cred că nu întâmplător de ziua mamei, Carmen mi-a trimis o fotografie cu ea.  O poză tip buletin, aşa cum o rugasem. Imediat ce am văzut fotografia, mi-am amintit de Kraiczar Carmen. O fetiţă de 9 ani dispărută, în 1994, din zona unei gări. Mă învârtisem în jurul acestui caz, mai ales că prenumele coincidea, însă datele diferite (vârstă, anul dispariţiei) m-au făcut să abandonez pista. Trăsăturile fetei din fotografia primită din Italia, forma ochilor, a gurii şi a feţei, înălţimea frunţii mi-au adus aminte însă imediat de Kraiczar. De portretele robot pe care artistul criminalist Florin Lăzău le-a făcut acestei fetiţe dispărute.

În 2005, când strângeam date despre copiii dispăruţi de la toate inspectoratele judeţene de poliţie, Kraiczar Carmen nici nu figura în evidenţele publice ale IPJ Bihor. Nu avea poză.   

Abia la 26 aprilie 2007, Kraiczar a căpătat un chip. La 13 ani de la dispariţie, Florin Lăzău, ascultând povestea unui tată, a reuşit să deseneze chipul acestei fetiţe. Apoi, pentru că a considerat că nu e de ajuns doar atât, artistul criminalist, singurul poliţist din Europa certificat în tehnica îmbătrânirii imaginii, a desenat şi chipul pe care fetiţa dispărută l-ar avea acum. Privind această imagine, am ştiu că, în ciuda tuturor inadvertenţelor din amintirile ei, Kraiczar Carmen este fata din Italia.

Sunt multe lucruri care, adunate, au ajutat la rezolvarea acestui caz. Puterea lui Carmen, de a spera, chiar şi după două decenii, că îşi va regăsi familia, determinarea celor de Serviciul Urmăriri din IGPR, care au găsit apoi familia lui Kraiczar Carmen şi au făcut posibilă compararea ADN-urilor, ajutorul de la Dumnezeu, fără de Care niciun miracol n-ar fi posibil. Însă eu cred că nimic din toate acestea nu ar fi fost îndeajuns dacă artistul criminalist Florin Lăzău n-ar fi ştiu să asculte şi să deseneze, după 13 ani, amintirile unui tată!

Omul bun şi oamenii răi    
Cazul a fost preluat de Serviciul Investigaţii Criminale din IGPR, pentru că doar expertiza genetică putea confirma, cu certitudine, că fata din Italia este una şi aceeaşi cu Kraiczar Carmen.

Kraiczar dispăruse din comuna Curtuişeni, judeţul Bihor, la 18 noiembrie 1994, când a fost văzută, ultima oară, în timp ce se juca împreună cu o verişoară în zona gării. Niciun semn particular în fişa dispariţiei, nicio observaţie despre faptul că fata vorbea doar ungureşte. Carmen a urcat, din joacă, într-un tren care a dus-o în Vâlcea. Unde nimeni nu s-a chinuit să înţeleagă ce spune ea.  

În ziua de 30 mai, Carmen din Italia a venit în Bucureşti, pentru testul ADN. Atunci mi-a povestit că îşi aminteşte cum, după ce a dispărut, dormea lângă o piaţă, cu fundul pe o bancă şi cu capul sprijinit de-un gard. Afară era frig şi avea pe ea o haină mare şi lungă. Îşi aminteşte cum, într-o seară, un bărbăt căruia i s-a făcut milă de ea a luat-o la el acasă. A dus-o mai întâi în baie şi a tuns-o deasupra bazinului de WC, pentru că ea era plină de păduchi. Apoi i-a dat să mănânce chiftele calde, şi toată casa aceea mirosea a cald şi a chiftele, iar omul bun a lăsat-o apoi să doarmă într-un aşternut curat. Pentru prima oară, după multă vreme. Dimineaţa, bărbatul şi soţia lui au aruncat-o în maşină şi au dus-o la Poliţie. Credeau că-i fac un bine. De acolo însă, poliţiştii, în loc să-i caute familia, un amărât de fax puteau trimite, către toate judeţele, sau un telefon de-un minut “permiteţi să raportez, avem o fetiţă găsită, o caută careva pe la voi?”, în loc să-i găsească părinţii sau barem pe cineva care să înţeleagă ce spune fetiţa în ungureşte, au dus-o într-un orfelinat şi au lăsat acolo. Iar cei de la orfelinat, pentru că aveau nevoie de un CNP care să justifice în acte mâncarea din farfurie, i-au dat fetiţei o nouă identitate. Case closed! 

În luna august, testele ADN au fost gata şi au confirmat că fata din Italia este una şi aceeaşi persoană cu Kraiczar Carmen. În cazul unor copiii dispăruţi, se compară ADN-ul mamei cu cel al persoanei găsite. În cazul lui Carmen, s-a comparat ADN-ul bunicii materne. Pentru că mama murise...

Astăzi, după 20 de ani, Carmen îşi va reîntâlni tatăl. Va afla că el a iubit-o întotdeauna şi că a căutat-o. Va primi vestea că “mama Adel” nu mai este. Va descoperi adevarata ei zi de naştere şi adevărata vârstă. Îşi va cunoaşte, aşa cum spunea ea, propria viaţă. Însă nimeni n-o să aibă curajul să-i explice cum de s-a întâmplat să-i fie furaţi toţi aceşti ani. Şi nici să-i ceară iertare pentru suferinţa îndurată prin orfelinate.  


×