Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Caroline Juler, istoric de artă din Ţara Galilor, a ajuns pe pământul călcat de Pintea Viteazul în urmă cu exact două decenii. “Venisem la un festival de artă, la Sfântul Gheorghe, în Covasna. Mi-au plăcut locurile, oamenii, tradiţiile populare. Mi-am exprimat admiraţia şi mi-am zis: «Am să mă întorc aici!». A fost momentul în care o româncă, istoric de artă, mi-a spus: «Te vei întoarce, dar acum nu pleca înainte să vezi Maramureşul!». Mi-a dat numele unui sat: Deseşti, şi al unei localnice: Parasca Făt. Am luat trenul, apoi maşina şi am ajuns la Deseşti, fără să am alt reper decât numele Parascăi...”
Repetă ceea ce ne-a spus la început: “Maramureşul a fost dragoste la prima vedere...”. Stăm de vorbă în “camera curată” a casei lui Ion Pop, zic Popic, conducătorul grupului Iza. Casă mare, frumoasă, de lemn, casă veche, “călătorită” din Poienile Izei până la Hoteni (ehei, despre casele astea călătoare mai avem noi de povestit). Stăm pe laviţă şi vorbim şi din târnaţul casei se aud alte voci, vorbind englezeşte. Sunt oaspeţi din Ţara Galilor, veniţi de Paşti, la Tânjaua din Hoteni, obicei agrar străvechi pe care conaţionalii Carolinei şi-au dorit să-l vadă, că prea le povestiseră şi ea, şi Ion Pop, de năstruşnica desfăşurare a evenimentului. Reluăm povestea, de-acum 20 de ani, de când Caroline a intrat pe poarta Parascăi Făt, la Deseşti. “La Deseşti am stat 8 zile. Parasca e o femeie plină de entuziasm. A vorbit cu mine numai în franceză (ţăranca vorbitoare de limbi străine a fost de la început o uimire pentru Caroline). De la Parasca am cules primele mele informaţii despre zonă. Până atunci, în vara lui 1993, nu auzisem nimic despre Maramureş. Parasca mi-a desluşit primele lucruri. Am fost tot timpul cu ea, am mers prin munţi, am cules ciuperci, am făcut cunoştinţă cu oamenii, am văzut ritualul de înmormântare – atunci am auzit pentru prima dată bocitoarele... M-a impresionat faptul că locul rămăsese atât de mult... neschimbat, în trecut. Nu ştiam nimic despre istoria Maramureşului, dar vedeam că ei aduseseră bucăţi din istoria lor în prezent. În case, în costume... Arhitectura maramureşeană, portul popular mi-au stârnit interesul, ca istoric de artă... 18 ani m-am documentat despre tradiţiile locale şi am pus totul într-o carte”. Într-o carte şi pe mai multe bloguri, despre Maramureş, despre România.
“Cartea” este de fapt un ghid. Un ghid turistic complet, dedicat României. Caroline Juler este autoarea volumului despre România din seria “Blue Guides”, tipărită de o prestigioasă editură londoneză. “În 1993, când m-am întors în Anglia, i-am spus unui prieten că România trebuie cunoscută, trebuie vorbit despre ea, trebuie vizitată. Prietenul meu scrisese mai multe ghiduri albastre. El mi-a zis că dacă îmi doresc foarte mult lucrul ăsta, aş putea să scriu Ghidul Albastru al României. Am făcut un contract cu editura şi mi-am pornit documentarea. 7 ani am călătorit prin România, iar în 2000 ghidul a apărut. În Maramureş, m-au ajutat foarte mult ţăranca din Deseşti, Parasca Făt, şi arheologul Georgeta Iuga, de la Baia Mare. Am stat împreună cu ele săptămâni, luni întregi. Ele m-au educat, ca să pot cunoaşte exhaustiv zona Maramureşului”. În Marea Britanie, impactul cărţii a fost puternic. Nu puţini sunt englezii care au ajuns aici, în Maramureş, răsfoind “ghidul albastru” scris de Caroline Juler.
“Noi, englezii, credem ca voi aveţi o moştenire foarte bogată. Nu aţi pierdut tot ce era în trecut. Oamenii apreciază şi păstrează tradiţiile. Sper că această carte a schimbat un pic impresia, în general nu prea bună, despre români, în Anglia”.
Caroline e deja - într-un procent pe care şi ea îl simte crescând, pe măsură ce trec anii – tot mai mult... româncă. Vorbeşte româneşte (adeseori cu nuanţe locale, maramureşene) şi şi-a cumpărat propria-i casă tradiţională, din Budeşti şi... a călătorit-o până-n Slătioara, pe valea Izei. Frumoasă ţară, asta, în care şi casele călătoresc!
Dialogul nostru continuă, despre străinii care vin în România. Cum ne văd ei? “Adevărul este că oamenii care au umblat prin lume, cei «open mind», ştiu că culturile, în Europa, sunt diferite şi că ideile trebuie schimbate, un pic. Nu poţi privi lumea cu ideile cu care ai plecat de acasă... Oamenii care nu călătoresc nu ştiu şi sunt interiorizaţi şi se tem de contactul cu alte culturi. Politicienii fac parte din ambele categorii. În ce priveşte poziţia lor faţă de români, eu aş dori să schimb lucrurile: am o idee... când mă întorc în Anglia, vreau să vorbesc cu ambasadorul României la Londra, dr Jinga, ca să facem o campanie în care să aducem nişte ziarişti englezi renumiţi aici. Să le oferim o vacanţă extraordinară în care să poată vedea cum este cu adevărat România. Eu am scris cărţi, am scris articole, am adus oameni să vadă România. Am încercat cu puterile mele să fac ceva, dar... Ar trebui ca adevărul să fie spus la posturile mari de radio şi Tv, care au audienţe de milioane de britanici. Am auzit de alte proiecte frumoase, cum ar fi cele din Apuseni unde trei tineri au construit un sat medieval românesc, cu clădiri din lemn, recuperate din zonă”.
După 20 de ani de bătut România în lung şi-n lat – “n-am fost chiar peste tot, dar pot spune că am văzut destul de mult din ţara voastră”, zice ea – Caroline nu s-a... săturat de mămăliga românească. Apropo de mămăligă, unul dintre blogurile pe care le-a dedicat exclusiv proiectelor ei româneşti este www.mamaliga.co.uk, foarte vizitat de conaţionalii săi, care nu de puţine ori o caută, pentru a-i cere sfatul pentru o vacanţă “tradiţională”, într-un mediu rural nealterat, în România. Următorul ei proiect este despre transhumanţă, iar povestea a început undeva, la o stână, în Mărginimea Sibiului. “Am deja o ofertă din partea unei edituri britanice, pentru cartea pe care o scriu despre transhumanţă. Mai aştept însă pentru că vreau să merg în Caucaz. Sunt multe urme ale oierilor din Mărginimea Sibiului, acolo. În timpul lui Stalin au rămas mulţi oieri mărgineni în Caucaz. S-au căsătorit cu rusoaice. Unii au fost duşi în Siberia. Alţii au rămas în Caucaz. Sunt poveşti incredibile. Am vorbit cu rude de-ale lor, în Mărginime, şi vreau să mă duc mai departe. Este, la Săliştea Sibiliului, un fost primar care a scris o carte despre acest fenomen. Îl cheamă Toma Lupaş. E un om extraordinar. A fost, într-un fel, ideea mea. El a luat-o, a dus-o mai departe şi a făcut o carte splendidă, plină de poveşti. Vreau să merg şi eu un pic mai departe. Lucrez acum cu Dragoş Lumpan, fotograf, care şi el face un album şi un film despre transhumanţă”. Ne povesteşte despre întâlnirea ei cu universul oierilor sibieni. “În timpul documentării privind transhumanţa am avut experienţe foarte grele, dar şi plăcute. Grele, dar nu rele. În aprilie 2012, am fost cu nişte oieri din Jina, în Sălaj, pentru 8 zile şi am stat afară am dormit afară, în sacul de dormit, am mers pe jos după ei şi a fost greu, pentru ca ei nu puteau să oprească turma când voiam eu să mă odihnesc un pic. A fost totuşi o perioadă frumoasă, pentru că oierii formează o echipă, iar eu m-am simtit parte a acestei echipe. A fost grozav!”.
Timidă, fragilă, în aparenţă, Caroline Juler se dovedeşte a fi unul dintre cei mai tenaci cercetători ai tradiţiilor româneşti veniţi aici din Occidentul contemporan, atât de reticent la exodul românesc din ultimii ani. Ce crede ea depre România, despre români? “Românii trebuie să aibă mai multă încredere în ei şi să nu-şi piardă speranţa. Să nu creadă că sunt inferiori cu ceva faţă de occidentali”.
