Mişu Fotino. Ce minunat actor! Ce minunat om!

Şi-n viaţă şi pe scenă avea acelaşi farmec dulce şi aiurit de personaj zâmbitor. Reuşea să aibă şi-n viaţă o calitate aeriană. Era foarte simpatic şi în viaţă şi pe scenă - simpatic - o calitate extrem de rară. Ca alţi actori de generaţie: Ştefan Bănică, Florin Vasiliu, Cornel Vulpe - simpatia ca profesie. Nu puteai să-i pui eticheta de actor comic sau dramatic. În momentul în care începea repetiţia, el era personajul în felul cel mai bun cu putinţă.
La radio, la televiziune,  la teatru,  oriunde am avut norocul să-l întâlnesc şi să fiu alături de el, Mişu Fotino,  actor-vrăjitor, nu îmbrăca niciodată într-o haina care nu era a lui. Era generos şi amuzant şi asta îi crea şi partenerului de joc un teren de joacă plăcut şi elegant.
A juca alături de el era o bucurie. Foarte inteligent, extrem de disponibil, ştia să facă orice ca şi cum în altă viaţă absolvise numeroase universităţi.
Intra în personajele sale cu delicateţe, totul reuşea să-l bucure şi să-l onoreze.
Acum e într-o lume depărtată, dar revine în faţa ochilor mei, zâmbind,  aranjându-şi mereu ochelarii, mijind a zâmbet cu buzele şi ochii şi întreaga figură.
În acea “Comedie de modă veche” în care juca alături de Carmen Stănescu, piesă superbă scrisă de Alexandru Arbuzov, piesă de care nu se mai poate apropia nimeni, pentru că ei au fost perfecţi, fermecători, simpatici, credibili, ei bine, în acea piesă, Mişu Fotino era atât de profund, nobil şi distins, încât credeam că veşnic o să fie acolo pe scenă.
Avea o lumină care făcea parte majoră din substanţa personajului. Genul lui de personaj era prietenul dintr-un roman de Jane Austen. Şi nu ştiu cum atunci când îl aveai prieten, totul şi toate îţi mergeau din plin. A fost un actor romantic. Dezinvoltura era calitatea lui sau una dintre ele, interesul, joaca aceea copilărească, pe care oamenii aşa cum sunt ei nu pot s-o înţeleagă. Dar acolo e puterea. În joaca aceea de copil şi pe care Mişu Fotino o avea în buzunarul de la piept.
Eu l-am iubit mult, dar nu se putea să nu-l iubeşti. Nu-ţi dădea voie să porţi alte sentimente, rele şi sordide care şi ele sunt omeneşti.
Era atât de bun, de elegant, de generos, încât plecarea lui dintre noi mi-a lăsat o durere sfâşietoare. Atât de mulţi au plecat, atât de mulţi s-au dus, încât a devenit o obişnuinţă suferinţa. Abia dacă ţi-i mai aminteşti pe cei care au plecat. Memoria are felul ei de a lucra cu oamenii. Se duce. Este o cruzime sau nu! Dar la acest actor care te făcea complice la o stare de graţie, deşi n-a jucat nici Hamlet, nici Regele Lear, mă duc cu gândul meu bun, mulţumindu-i pentru bunătatea cu care a încercat să facă viaţa, lumea mai frumoase.  Noapte bună, dragul nostru drag.