Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mihai Eminescu a murit la jumătatea lunii iunie, pe când florile de tei îşi scuturau ultimele petale şi ofereau lumii ultima zvâcnire de parfum, parfumul care îl inspirase de atâtea ori. Eminescu fusese singur în clipa în care a pornit în călătorie precum Luceafărul. Au trecut 125 de ani şi noi încă suntem în “cercul nostru strâmt”. Mai avem de învăţat, de cercetat, de aflat, de înţeles despre Eminescu.
Astăzi, pe strada Plantelor din Bucureşti, acolo unde s-a stins Mihai Eminescu, în stabilimentul doctorului Şuţu, despre poet ar mai putea aminti doar pământul. Clădirea stabilimentului a dispărut demult, acum e altă casă. Părăsită şi tristă şi ea. Şi pe gardul acestei case o placă memorială: “În acest loc s-a aflat Sanatoriul Caritatea, unde a încetat din viaţă, la 16 (sic!) iunie 1889, marele poet român Mihai Eminescu”. Nu cel mai mare, nu unicul... Oricum nu trece multă lume pe strada aceea, sunt case părăsite, ca nişte martori aruncaţi pe o insulă a singurătăţii.
Înmormântarea Poetului Naţional s-a făcut fără mare pompă, în cimitirul Belu. Pentru el se sfârşiseră durerile şi nălucirile.
Titu Maiorescu i-a trimis surorii sale, Emilia Humpel, o scrisoare în care îi scrie, fără prea multe amănunte, despre ziua înmormântării. “Bucureşti, 21 iunie/ 3 iulie 1889/ Emilia dragă în Biserica Sf. Gheorghe nou, cosciugul deschis al lui Mihai Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poesiilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunză de la cosciug şi pentru Tine şi ţio trimt aici. Sub bandă primeşti şi un număr din «Constituţionalul» cu descrierea îngropării. Articolul e de Caragiali. Când am însoţit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu, de la biserică pe bulevard, până la cimitirul Belu, Rosetti, N(...), Laurianu, Mihăileanu, eu, Anicuţa şi vio 600 de scolari şi studenţi (admirabilul cor vocal de la Mitropolie, era singura pompă) era vremea acoperită, liniştită, nu vânt, nu zgomot, câteva picături de ploae, vio 5 minute, apoi iar bine; cortegiul a pornit din biserică pe la 6 ore, a sosit la cimitir pe la 7. S-a luat loc de la Primărie un mormânt de veci pentru el; e ceva mai în fund la dreapta de la tata. Din întâmplare, un mare copac de tei e în apropiere. Pentru grilaj şi o piatră de mormânt – eu cred o mare stâncă brută de marmoră cenuşie, cu o singură parte netezită, pe care să fie inscripţia Mih. Em şi poate 4 versuri ale lui, şi un tei înlăuntrul grilajului se vor face subscripţii. Părerea mea e de 50 de bani, pentru ca toţi şcolarii, şi din Transilvania, să contribue. Sâmbătă sara s-a înmormântat Eminescu.(...)”. Asta e tot. Mai departe, Maiorescu îi scrie Emiliei despre starea sa de sănătate.
Iată şi un fragment din articolul scris de I.L. Caragiale, amintit de Maiorescu în scrisoare “În Nirvana”, în care marele dramaturg povesteşte despre relaţia sa cu Eminescu, de când s-au cunoscut, până la lacrima despărţirii. “Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.(...) Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!(...) Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca «Luceafărul lui — nemuritor şi rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cînte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Qakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului.(...). Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită.
În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! (...). 1889, iunie 18”.
La 3 august 1889 s-a stins din viaţă şi marea iubire a lui Mihai Eminescu, Veronica Micle, iar în decembrie, în ultima zi a lui 1889, s-a dus şi Ion Creangă, bunul său prieten.
NR: Mulţumim Muzeului Literaturii din Iaşi şi Memorialului de la Ipoteşti pentru sprijinul acordat la realizarea acestui articol
