Veste, poveste (7). Forţa cuvântului scris

Am învăţat să scriu şi să socotesc înainte de a merge la şcoală. N-a vrut nimeni să mă înveţe anume, ci am prins singur, după ureche, din aer, de la fraţii şi de la prietenii de joacă mai mari. Jucându-mă cu puţa în colb, m-am trezit că ştiu să citesc. Şi imediat, cum veţi vedea, m-am şi apucat de scris. Veţi spune că acesta este un lucru de laudă. În anumite situaţii poate fi. În cazul meu n-a fost.

Învăţând eu aşa, în afara sistemului, s-a întâmplat că primul cuvânt scris cu mânuţa mea a fost cuvântul acela urât, auzit foarte des la oamenii mai mari, pe uliţă, şi la fel de des întâlnit pe garduri şi pe pereţii veceului de la grădiniţă, care era totodată şi veceul căminului cultural. Aşa se întâmplă când nu înveţi la şcoală, ci la veceul şcolii. Am scris întâi şi-ntâi acel cuvânt - cel mai cunoscut al limbii române - din motive neştiute, dar şi pentru că era scurt, doar patru litere, uşor de scris, şi parcă se cerea măzgălit peste tot, cu atât mai mult cu cât era interzis mai tare. Nu m-am simţit niciodată tentat să scriu pe furiş, cu emoţie, “Ana are mere”.

În scurt timp, toate gardurile de scândură din vecini s-au îmbogăţit cu scrierea mea, atât de restrânsă ca repertoriu, dar cu atât de mare impact la cititori! Dacă aş fi ţinut-o tot aşa, astăzi aş fi fost un scriitor modern; n-ar fi trebuit decât să adaug, asemenea autorilor de azi, omologul feminin al cuvântului cu care am păşit în lumea literelor şi, tot combinându-le, să-mi clădesc o operă.

Dar, paradoxal, nu spre litere m-a dus debutul meu pe garduri, ci spre economie şi spre politică. Şi iată cum!
Curând gardurile de pe stradă au devenit neîncăpătoare pentru opera mea literară de două silabe. Ca autor, aveam o viziune de tip folcloric, adică voiam să rămân anonim; însă n-a trecut mult şi o vecină - analfabetă, dar cu un simţ critic dezvoltat - mi-a atribuit în mod public paternitatea operei, cu drepturi depline. N-am avut încotro, a trebuit să mi-o asum în cadrul unui ritual academic bazat pe lovituri repetate la fund şi peste mâini, cu băţul, primite de la mama, însoţite de îndemnul ferm: “Na, mai scrie, mai scrie!”. Ceea ce am şi făcut, până în ziua de azi, însă, vai!, fără curajul şi inocenţa acelui început furtunos.

Într-o săptămână-două trupul meu fragde a supt vânătăile de pe buci şi mâinile au putut din nou să ţină o cretă sau un cui. Atunci m-am mutat cu scrisul, căci eram de nestăvilit, în afara satului, la grădina ceapeului, păzită de bunicul meu. Stăteam la coliba lui cu zilele. La început scriam cuvântul meu în colb, în spatele colibei, apoi îl ştergeam repede cu piciorul; pe urmă îl alcătuiam din beţişoare, pe jos, şi le împrăştiam, să nu vadă nimeni. Am scris şi cu băţul pe apă - mai târziu aveam să aflu că latinii au chiar un dicton inspirat dintr-o experienţă similar şi, ca ziarist aceam să scriu de multe ori pe apă, scrisul meu dispărând imediat. Capul voia un scris defintiv, aşa cum îşi doresc toţi autorii, dar fundul refuza cu îndârjire, căci nu uitase lecţia de la mama. Atunci am găsit o soluţie de compromis.

Era vara, harbujii din bulgărie pocneau de dulceaţă. Coaja lor, uşor de zgâriat cu unghia, era un suport minunat pentru opera mea clandestină. Pe cine ar fi interesat un cuvânt urât scris pe o coajă de harbuz? Mănânci miezul şi coaja o arunci. Am scris tot ce ştiam pe un harbuz, patru litere, caligrafic, şi am întors harbuzul cu scrisul în jos. Pe urmă altul şi altul. Un rând întreg l-am însemnat cu ştiinţa mea de carte. Într-un fel, era ca o sentinţă, o ştampilă, fiindcă toată producţia era încărcată în camioane şi dusă la Întreprinderea de Legume şi Fructe Botoşani (I.L.F.), iar ţăranii din satul meu rămâneau cu ce scriam eu pe harbuji.

Într-o zi, la un timp oarecare de la isprava mea din bulgărie, eram la ţaţa Ana, mă jucam în curte. Țaţa Ana, sora mamei, avea aprozar. Era mereu pe drumuri, pe la Botoşani, după marfă. O obţinea greu, cu şpăgi grase. În ziua aceea a sosit cu un camion de harbuji şi cu doi şefi de la I.L.F. Ăia veniseră ori în control, ori după şpagă, ceea ce la urma urmei însemna acelaşi lucru. Toţi sătenii care şedeau pe şanţ şi beau bere pe datorie au sărit să ajute la descărcat. Am sărit şi noi, copiii, să ajutăm. Ştiam că la sfârşit, drept răsplată, vom fi lăsaţi să mâncăm harbujii sparţi. Noi descărcam, şefii de la Botoşani stăteau la umbră, sub cireş, şi beau bere rece.

Am luat un harbuz imens şi am pornit cu el spre grămada din spatele aprozarului. Abia-l puteam duce. Dar mă chinuiam cu el, voiam să-mi fie remarcată strădania. Făceam câţiva paşi, îl mai puneam jos, îl mai dădeam de-a dura, iar îl mai tăbârceam o bucată. Deodată, apucând harbuzul în braţe, am văzut cuvântul meu pe o parte. Era scris de mine, fără nicio îndoială. Numai că se lăbărţase, devenise uriaş, cât braţul meu. Harbuzul crescuse şi, cu el odată, şi inscripţia. De surpriză, am strigat:
- Pula mea!
Şi am scăpat harbuzul.
Cei doi şefi de la Botoşani m-au auzit şi m-au chemat la ei.
- De ce vorbeşti urât, băieţaş? Cine te-a învăţat să vorbeşti aşa?
N-am răspuns. Ce era să le spun? Că numai asta auzeam toată ziua de la oamenii mari? Îmi era şi frică de ei, de ştabi. Am început să plâng. Dar ei m-au tras de limbă şi până la urmă le-am spus tot.
- Sigur e scrisul tău?, m-a întrebat unul, cel mai gras, cu mustaţă.
- Eu am scris, am mărturisit pe jumătate mândru, pe jumătate înfricoşat de ce puteam păţi.
În loc să mă ia la bătaie, grasul s-a întors către celălalt şi l-a fulgerat cu o privire cruntă.
- Cum, tovarăşe, luaţi harbujii de aici, din sat, îi duceţi la Botoşani şi-i aduceţi înapoi?
- Păi… îi facturăm… Aşa s-a făcut mereu. Aducem producţia la centru, la judeţ, şi o redistribuim conform… ăăă…
- Şi dacă vine un om de la I.L.F. în sat şi facturează harbujii chiar aici, ce se întâmplă? Nu-i mai simplu?
- Se poate şi aşa, tovarăşe director… Dar până acum s-a făcut cum v-am spus. La noi aşa se…
- Lăsaţi cum s-a făcut! Cât sunt eu aici, faceţi cum spun eu!
- Am înţeles!

Discuţia asta n-am priceput-o atunci şi nici n-am reţinut-o în amănuntele ei. Mi s-a reactualizat mai târziu, în adolescenţă, când mi-a repovestit-o ţaţa Ana. Atunci, târziu, aproape de căderea comunismului, am înţeles că încă puţin din lumea în care trăiam. Mi-am dat seama atunci că debutul meu ca scriitor pe harbuji, cu acel text de maximă concentraţie, putea să schimbe economia judeţului Botoşani şi poate chiar a ţării întregi. Ce forţă are cuvântul scris!

Toată vara apoi, harbujii au venit cu căruţa de la ceapeu direct la aprozar, la ţaţa Ana. Însă numai în acel an. Din vara următoare şi până la Revoluţie, harbujii au făcut din nou acel ocol păgubos prin Botoşani, peste 100 de kilometri dus-întors. Poate plecase şeful cel gras? Sau poate cineva mai mare scria acelaşi cuvânt pe ceva mai mare, cât ţara, şi toate se făceau cum scria el. Eu eram mic şi neînsemnat, abia învăţam să scriu, greu am ajuns la a cincea literă.

_____________________________

Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1,  Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani