Care sunt partidele campioane la trădările din politica românească

Poate prea ades blamaţi pentru trădările lor, traseiştii care-şi schimbă partidul odată la câţiva ani pot invoca drept scuză chiar partidele pe care le-au trădat, experte în trădarea alianţelor şi orientării politice asumate. Păcatul preacurviei pare consubstanţial sistemului politic românesc.

Un inventar al trădărilor politice la nivel de partid din 1990 poate da rezultate surprinzătoare. Prima concluzie este că probabilitatea ca un partid să-şi trădeze aliaţii sau chiar propria ideologie creşte cu cât te apropii de partea dreaptă a spectrului politic, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care dreapta a fost tot timpul mai divizată decât stânga politică.

Tradiția frivolității liberale, inaugurată în 1991
După Revoluţie, confruntarea politică s-a dus pe o linie a frontului clară: de o parte, conglomeratul eterogen al FSN, de cealaltă parte, partidele istorice anticomuniste PNŢCD şi PNL. Prima fisură majoră în opoziţie a fost septembrie 1991, când liberalii au cedat mirajului puterii şi au intrat în guvernul Stolojan al FSN, legitimând astfel dărâmarea de către mineri a guvernului Roman, în cadrul unei răfuieli interne din Front. Acesta a fost doar începutul unei tradiţii negre a liberalilor, care şi-au trădat şi partenerii interni, dar şi pe cei europeni.

Agonia PNŢCD
Victimele de serviciu au fost ţărăniştii, situaţie facilitată şi de frenezia cu care diversele lor tabere se războiau între ele. Victor Ciorbea a pierdut funcţia de prim-ministru în 1997 din cauza PD-ului şi a lui Traian Băsescu, în special, însă lovitura de graţie le-a dat-o preşedintele PNL, Valeriu Stoica, ce a încercat să se distanţeze de guvernarea proastă a CDR venind în 2000 cu un candidat propriu la prezidenţiale, fapt ce a uşurat sarcina PSD în a prelua frâiele puterii. Acelaşi Stoica, în 2001, a semnat un protocol de colaborare parlamentară cu PSD, lăsându-i pe cei din PD să reprezinte singura opoziţie democratică la guvernul Năstase. „Am semnat protocolul doar pentru a izola extremismul PRM”, s-a scuzat Stoica.

PES şi ALDE, victimele ţeparilor români
Din 2005, liberalii au avut de-a face cu nişte parteneri de teapa lor: democraţii lui Traian Băsescu. Aceştia tocmai ce îi trădaseră pe socia¬liştii din PES solicitând afilierea la PPE, la numai câteva zile după ce Emil Boc le promisese că partidul său va rămâne unul de stânga. Ce-i drept, socialiştii europeni favorizaseră clar PSD-ul în campania electorală din 2004. Idila din Alianţa D.A. a durat doar cât au fost în opoziţie. După preluarea puterii, cele două partide şi-au ascuţit cuţitele pe ascuns pentru a-şi suprima comesenii şi să savureze singuri din osul puterii.

Tăriceanu a câştigat prima rundă expulzând miniştrii PD din guvernul său. Revanşa parţială a lui Băsescu a fost ruperea din PNL a grupării Stoica-Stolojan. În schimb liberalii, ca un veritabil partid „de dreapta”, au guvernat cu sprijinul evident al PSD până în 2008, când Băsescu le-a impus pedeliştilor să formeze un guvern cu „amicii” din PSD. Forţate de rezultatul alegerilor să stea la aceeaşi masă, cele două partide au avut decenţa să se înjure cu sârg din primele zile ale guvernării comune.

În schimb, relaţiile din USL, formată de PNL şi PSD în 2010, au mers ca unse până când au ajuns la putere. Faptul că Ponta devenise prim-ministru, iar Crin Antonescu încă nu ajunsese preşedinte a înveninat relaţiile. Social-democraţii au „sedus” o parte din miniştrii liberali care se comportau de parcă ar fi membri PSD, lucru ce l-a determinat pe Antonescu să intre în opoziţie. Însă şi el are pe conştiinţă trădarea liberalilor europeni din ALDE în favoarea PPE.

Liderul ALDE, Guy Verhofstadt, a văzut pe pielea lui ce înseamnă consecvenţa românească, după ce susţinuse ferm PNL în campania de la europarlamentarele din mai 2014.

„Dacă cineva a fost neloial în relația cu electoratul, acela a fost domnul Antonescu alături de PNL. S-au prezentat în fața votanților pe o listă a ALDE și au ales, a doua zi după alegeri, să părăsească Grupul și să se alăture PPE. Dacă acesta nu este un exemplu clar de lipsă de onestitate, nu știu ce alt exemplu am putea folosi”, spunea Verhofstadt cu năduf.

Reputaţie proastă nemeritată
Prezentă constant la guvernare, UDMR a căpătat o proastă reputaţie de partid „de moravuri uşoa-re”, însă din 1990 încoace nu a existat nici măcar un singur caz în care Uniunea să-ţi trădeze aliaţii, fie ei şi temporari. Ce-i drept, UDMR nu şi-a luat angajamente mai lungi de patru ani. Cu alte cuvinte, te bazezi pe ei până la alegeri. După alegeri, nu.