Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ministrul Iorgulescu (mentorul torpilării unui sfert din arhiva Culturii) are un asociat pe măsură în întreprinderea de a promova o lege a arhivelor. După Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alte nume mari care au stat în fruntea arhivelor româneşti, a venit rândul unui copil-minune: Dorin Dobrincu.
Ministrul Iorgulescu (mentorul torpilării unui sfert din arhiva Culturii) are un asociat pe măsură în întreprinderea de a promova o lege a arhivelor. După Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alte nume mari care au stat în fruntea arhivelor româneşti, a venit rândul unui copil-minune: Dorin Dobrincu.
Dorin Dobrincu este de părere că promiţătoarea carieră de “istoric şi cercetător” şi “imersiunea în lumea arhivelor”, pe care le-a cercetat “adânc”, l-au îndreptăţit să preia şefia Arhivelor Naţionale. Poate că s-a rătăcit prea “adânc”, pentru că, până acum, “opera” i se reduce la două volume de documente şi nişte pagini în discutabilul “Raport Tismăneanu”. “Am nervii tari, nu sunt temător, nu mă intimidez.” O asemenea evaluare a propriei personalităţi n-a fost scrisă de vreun adolescent rebel pentru rubrica de matrimoniale a vreunui ziar local. Ea aparţine unui demnitar al statului român, ce se vrea luat în serios, pentru că... şi dumnealui ia viaţa foarte în serios, după cum declara nu demult. Dorin Dobrincu, căci despre el este vorba, “desecretizează” nişte arhive care n-au fost niciodată “secrete”, deşi afirmă contrariu. Mai mult, se declară “singur împotriva tuturor”, când doreşte să pună în circuit toate arhivele; restul funcţionarilor şi istoricilor cu care “luptă” sunt (cum altfel?!) dinozauri comunişti (fosta conducere a Arhivelor, de exemplu, pe care nu pierde nici un prilej s-o bălăcărească) sau “amestec ciudat de neocomunişti şi neolegionari”. Acestea şi altele de aceeaşi speţă le aflăm din comunicatele pe care le trimite presei, garnisite cu citate din sine însuşi. Pentru cititorul cu pregătire de specialitate, misia declarativ asumată de Dobrincu e savuros moment de satiră şi umor! De ce-ar depune cineva atâta efort ca să anunţe ce va face? Oare pentru că vrea să abată atenţia de la subiecte mai puţin plăcute lui, cum ar fi modalitatea cel puţin discutabilă în care-a fost căţărat la şefia Arhivelor Naţionale? Dintr-un cercetător oarecare – cum sunt sute la ora aceasta în România –, Dorin Dobrincu a intrat în atenţia publică în calitate de membru al “Comisiei Tismăneanu”. Oarecum pe neaşteptate, din cercetător principal la Institutul de Istorie A.D. Xenopol din Iaşi, în iulie 2007 ateriza director general al Arhivelor Naţionale. A fost “numit” prin detaşare, fără concurs, în baza unor “recomandări” date nu se ştie (public!) de cine şi pentru care motive, căci legi şi regulamente pentru asemenea procedee nu pot fi invocate. La momentul respectiv, schimbarea conducerii Arhivelor a fost contestată de mediul ştiinţific. Istorici şi academicieni s-au arătat îngrijoraţi de soarta instituţiei, în condiţiile numirii unui nou director fără respectarea normelor legale şi fără să se fi organizat un concurs. Academician Cornelia Bodea credea la momentul respectiv că Arhivele Naţionale n-ar trebui “să încapă pe mâna unui «copil»“.
“RECOMANDARE”. Chestionat asupra procedurii folosite la înscăunarea sa în fruntea Arhivelor, Dobrincu afirma că a fost numit de ministrul de Interne, pe baza unor recomandări. Referitor la persoanele care i le-au dat, susţine că pe unii îi cunoaşte, pe alţii nu, dar a refuzat categoric să nominalizeze “în clar”. În absenţa numelor, opinia publică, arhiviştii, comunitatea academică şi oricine vrea să cunoască mecanismele de funcţionare a instituţiilor în România nu pot şti de câte recomandări este nevoie, cine anume este abilitat, şi prin ce lege, să le facă.
“Persoane importante, nu spui cine” – vorba lui Caragiale –, s-au trezit dintr-o dată că Arhivele trebuie conduse de Dobrincu. Acesta nu se sfieşte să se autoplaseze în grupul de elită format din vreo 20 de inşi “care au produs ceva pe contemporană”, de vreme ce a “cercetat multă vreme, şi adânc, arhivele româneşti”.
Autor de... documente
Dobrincu se declară “istoric şi cercetător” şi respinge ideea de a fi asimilat arhiviştilor, cărora le trimite în birouri xeroxuri cu interviurile ce le dă presei şi le cere solicitări pentru audienţe ca să-i vorbească. Ca “istoric şi cercetător” a editat două volume de documente – “Proba infernului. Personalul de cult în sistemul carceral din România portivit documentelor securităţii, 1959-1962” (apărută la greu reperabila Editură Scriptorium din Bucureşti în 2004) şi “Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România, 1949-1962” (apărut la Polirom în 2005, editat împreună cu Cristian Iordachi). În recomandări au tras, probabil, greu contribuţiile la “Raportul Tismăneanu” şi prestaţiile de “consultant ştiinţific şi «actor»“în trei filme documentare.
Comuniştii... anticomunişti!
Dorin Dobrincu a obţinut titlul de doctor în istorie cu o lucrare (de peste 1.000 de pagini!) despre rezistenţa anticomunistă. “Am mers pe cercetarea la firul ierbii, declara într-un interviu, adică identificarea individ cu individ (sic!), grup cu grup, zonă cu zonă, pentru a avea o imagine de ansamblu.” După efortul de clarvăzător al numărătorii partizanilor, a trecut şi la “analize calitative”. Tot la “firul ierbii!” i-a ieşit că, după criteriul apartenenţei politice, jumătate... nu erau politici. Din cealaltă jumătate, pe primul loc erau ţărăniştii, urmaţi de... comunişi. Abia apoi legionarii ş.c.l. Şi iată cum tânărul Dobrincu a acreditat deja o paradigmă a istoriografiei româneşti – partidul (“e-n toate!”) urcase şi-n rezistenţa din munţi.
