Românii au avut 400 de miniştri în 28 de ani

În cei 28 de ani de la revoluţie, s-au perindat la putere 20 de guverne, conduse de către 14 prim-miniştri. Comparativ cu alte state europene, România nu se încadrează printre cele mai instabile ţări din acest punct de vedere, însă problema majoră este instabilitatea la nivel ministerial. Remanierile repetate, demisiile miniştrilor, forţate sau nu, au pot fi o explicaţie pentru incapacitatea structurală a administraţiei centrale de a genera programe pe termen lung care să fie implementate până la capăt. Nu mai puţin de 389 de români au deţinut, la un moment dat, titlul pompos, dar efemer de ministru. De asemenea au existat variaţii majore în structura guvernamentală, de la guverne relativ reduse numeric la unele evident supradimensionate, cu posturi de ministru delegat în cadrul aceluiaşi minister. Cele mai extinse guverne au fost Roman 1 – 33 de miniştri, Năstase – 31 miniştri, Ponta 2 şi Tudose – 28 de miniştri. La polul opus, se află guvernele Tăriceanu 2 şi Ungureanu – 18, Isărescu şi Stolojan – 20 de miniştri şi Boc 1 şi Ponta 1 – 21 de miniştri. Remanierile şi demisiile au făcut să existe, în unele cazuri, diferenţe majore între numărul portofoliilor şi numărul miniştrilor care s-au perindat în respectivul cabinet. Astfel, 48 de miniştri au ocupat cele 31 de ministere din cabinetul Năstase. Guvernul Văcăroiu a fost structurat pe 22 de posturi, însă la finalul mandatului au fost 43 de persoane care au trecut prin guvern, opoziţia de la acea dată reclamând că guvernul are o componenţă radical schimbată la final faţă de formula votată iniţial de către Parlament. În ce priveşte premierii, Nicolae Văcăroiu a fost singurul care a dus până la capăt mandatul de patru ani. A mai fost şi Tăriceanu însă acesta a condus două guverne.

Sănătatea, Educaţia şi Internele, cele mai instabile

În topul instabilităţii ministeriale, conduc în ordine, ministerele Sănătăţii – 22 de miniştri, Educaţiei – 21 de miniştri, Transporturilor – 21 de miniştri şi Internelor – 21 de miniştri. Însă topul poate fi înşelător deoarece la Interne au existat un număr de miniştri care au avut mai avut mai multe mandate pe o perioadă mai lungă. Astfel au alternat miniştrii cu mandate succesive cu cei care s-au aflat doar în trecere. În prima categorie intră Doru Viorel Ursu (guvernele Roman 1 şi 2), Gavril Dejeu (Ciorbea şi Vasile), Constantin Dudu-Ionescu (Vasile şi Isărescu), Ioan Rus (Năstase şi Ponta 1), Vasile Blaga (Tăriceanu 1 şi Boc 2), şi Gabriel Oprea (Ponta 1 şi Ponta 2). Şederi foarte scurte au avut Cristian David, Liviu Dragnea, Dan Nica, Traian Igaş, Gabriel Berca ş.a. Totuşi, miniştrii din prima categorie au creat o oarecare stabilitate la nivelul MAI, lucru care nu se poate spune la Educaţie şi Sănătate. La Educaţie, reforme succesive s-au făcut fără a împidica declinul constant al calităţii învăţământului, în pofida ministeriatelor lui Andrei Marga (trei mandate), Ecaterina Andronescu (trei mandate) şi Remus Pricopie (două). O situaţie asemănătoare se întâlneşte la Sănătate, un sistem aflat în criză perpetuă. Mai mult de un mandat au av ut Hajdu Gabor, Daniel Bartoş, Ritli Ladislau, Nicolae Bănicioiu, Florian Bodog (fiecare cu câte două) şi Eugen Nicolăescu (trei). În ţara în care autostrăzile se construiesc în pas de melc, iar cele deja existente se surpă, Ministerul Transporturilor a fost condus în cinci guverne de un viitor preşedinte al ţării, Traian Băsescu, urmat, fiecare cu câte două mandate, de alţi lideri politici cu notorietate: Radu Berceanu, Anca Boagiu şi Ioan Rus. De două ori a fost ministru şi Alexandru-Răzvan Cuc. Totuşi Miron Mitrea este singurul care a avut un mandat întreg, de patru ani. De altfel, miniştrii cu mai multe mandate rareori le-au deţinut în guverne succesive, (cu excepţia lui Băsescu, ce a avut trei în guvernarea CDR-USD-UDMR şi două în guvernele Roman 2 şi Stolojan), iar situaţia este similară şi la Educaţie şi Sănătate, fapt care a contribuit la o instabilitate ministerială. În schimb, portofoliul Internelor are drept caracteristică faptul că, în general, cei care au avut mai multe ministeriate le-au exercitate succesiv.

Ministerele strategice, mai puţin supuse variaţiilor

Ministerul de Externe a avut doar 15 miniştri după Revoluţia din 1989. Deşi diferenţa faţă de portofoliile mai instabile nu este mare, este de remarcat că au la MAE au existat ministeriate cu durată peste medie, iafr unii dintre miniştri şi-au păstrat funcţiile şi în cabinetele următoare. Astfel, Teodor Meleşcanu şi Mircea Geoană sunt printre puţinii membri ai Guvernului care au rămas patru ani consecutiv în funcţie, iar Titus Corlăţean a fost şeful diplomaţiei româneşti în trei guverne succesive. De remarcat este că, pe lângă mandatul de patru ani din 1992-1996, Meleşcanu a mai condus MAE de trei ori, în guvernele Ponta 3, Grindeanu şi Tudose. O oarecare imunitate a miniştrilor faţă de schimbările de cabinet este notabilă şi la MapN, cu 18 miniştri în 28 de ani, unde se observă că a existat tendinţa păstrării în funcţie a miniştrilor Apărării, indiferent de schimbarea Guvernului: Victor Stănculescu (guvernele Roman 1 şi 2), Niculae Spiroiu (Roman 2, Stolojan şi Văcăroiu), Victor Babiuc (Vasile şi Isărescu), Gabriel Oprea (foto) (Boc 2 şi Ungureanu) şi Mircea Duşa (Ponta 2, 3 şi 4). Celor două ministere li se alătură şi Ministerul Justiţiei, (tot 18 miniştri) unde au regăsim trei miniştri foarte longevivi: Valeriu Stoica (guvernele Ciorbea, Vasile şi Isărescu), Cătălin Predoiu (Tăriceanu 2, Boc 1 şi 2 şi Ungureanu) şi Robert Cazanciuc (Ponta 2, 3 şi 4). Este de remarcat totuşi că la aceste trei ministere cu un grad mai mare de stabilitate au existat şi miniştri care au rămas în funcţie foarte puţină vreme.

Printre cei aproape 400 de miniştri au existat şi unii care au ocupat portofolii diferite în Guvern, uneori diferenţa între domenii fiind frapantă: Victor Babiuc (MAI, MapN şi Justiţie), Ioan Rus (MAI şi Transporturi), Mircea Duşa (MAI şi MapN), Teodor Meleşcanu (MAE şi MapN), Cristian Diaconescu (MAE şi Justiţie), Mihai Fifor (Economie şi MapN), Decebal Traian Remeş (Agricultură şi Finanţe).

CASETĂ 5 stînga

Gîlceava economiştilor

Stabilitatea în domeniile Economiei şi Finanţelor este greu de cuantificat numeric, în condiţiile în care aceste sfere de activitate au fost împărţite diferit. Au fost perioade în care nici nu a existat un minister al Economiei. Astfel, Mircea Coşea a condus, cu rang de ministru de stat, un Consiliu de Coordonare, Strategie şi Reformă Economică, un organism asemănător conducând şi Florin Georgescu. Mult mai des însă Finanţele au fost o anexă a Ministerului Economiei, fără a constitui un portofoliu distinct. Astfel, Varujan Vosganian (foto) a fost într-un guvern ministru al Economiei şi Finanţelor, în altul doar al Economiei. Mai mult, Victor Ponta a spart şi Ministerul de Finanţe, inventând postul de ministru delegat pentru Buget, deţinut de Darius Vâlcov şi Liviu Voinea. Astfel că în guvernele Ponta un economist număra banii, al doilea îi împărţea, iar al treilea se ocupa de averea statului. Însă tradiţia înghesuirii în Guvern a cât mai multor economişti cărora li s-a dat câte o zonă vag definită de competenţe a început din guvernul Stolojan, a continuat cu Nicolae Văcăroiu şi a fost dusă la apogeu de structura „barocă” a guvernelor CDR. De remarcat că acest lucru a avut loc în perioada în care economia României se ducea în cap, la începutul anilor 90.

Cum s-au făcut şi desfăcut guvernele postdecembriste

Chiar dacă schimbările de premieri nu au fost foarte frecvente, posturile miniştrilor lor au fost mult mai fragile. A fost un simptom al unei forme mai subtile de corupţie politică, anume în România funcţia ministerială nu a fost socotită o onoare şi o responsabilitate, cât mai mult o răsplată sau reflecţia succesului unei coterii politice din interiorul unui partid sau al unei coaliţii. În afară de alegeri, instabilitatea guvernamentală a avut şi alte cauze. Guvernul Roman 2 a fost dărâmat de mineriada din septembrie 1992, guvernul Ciorbea de cearta dintre PNŢCD şi PD, iar Radu Vasile a căzut victima păruielilor generalizate dintre ţărănişti. Guvernul Tăriceanu 2 a apărut, în aprilie ca urmare a expulzării PD din Guvern ca urmare a conflictului dintre premier şi preşedintele Băsescu. În octombrie 2009, miniştrii PSD s-au retras din guvernul Boc 1 pentru a-şi maximiza şansele la alegerile prezidenţiale, calcul care s-a dovedit a fi prost, astfel că guvernul Boc 2 s-a format uşor după realegerea lui Traian Băsescu. Mihai-Răzvan Ungureanu a fost primul premier demis prin moţiune de cenzură în mai 2012, fiind urmat de primul guvern USL. Al doilea cabinet al lui Victor Ponta (foto) a fost rezultatul triumfului USL din decembrie 2012, dar al treilea a fost format după ce PNL a părăsit Uniunea Social-Liberală, tot ca urmare a acutizării unor tensiuni preelectorale. Al patrulea guvern Ponta s-a format în decembrie 2014, după retragerea UDMR, când liderii Uniunii au constatat că propriul lor electorat a preferat candidatul opoziţiei la alegerile prezidenţiale, pe Klaus Iohannis. Acest cabinet a căzut în urma manifestaţiilor de stradă de după dezastrul din Colectiv. Sorin Grindeanu putea să spere, în ianuarie 2017, că succesul categoric al PSD în alegeri îi va asigura postul de prim-ministru pentru patru ani. Speranţă vană întrucât la primele semne de independenţă a fost demis prin moţiune de cenzură iniţiată de propriul partid, o altă premieră ridicolă în politica românească.