Cele trei cercuri ale credinţei

De fapt, dacă ar fi să luăm ca structură de rezistenţă arcul carpatic, urmându-l de o parte şi de alta a semeţelor lui vârfuri, nu trei cercuri concentrice ale credinţei am afla, ci mult mai multe, din care se-ntind apoi raze solare până-n câmpii, până-n albii de râuri-graniţă, până-n ţărmuri de mare. E cercul acesta al bisericilor rupestre, dar sunt şi cele ale bisericilor de lemn – unele dintre ele, călătoare, după cum se va vedea –, al bisericilor de piatră trainică şi-al zidirilor mănăstireşti, şi mai sunt cercurile interioare ale bisericilor fortificate, cetăţi pentru spirit, ca şi pentru fiinţe muritoare. Nu vom scrie acum despre toate – subiectul e amplu şi cu multe încrengături, e ca un pom al vieţii, al vieţii noastre spirituale, încărcat de flori, de rod şi de păsări cântătoare. Vom scrie doar despre acestea trei, creionând trasee pentru călătorii viitoare.

Biserici rupestre
Ar trebui să-ncepem desenarea unei hărţi a bisericilor din stâncă nu din inima munţilor de cremene, ci mai dintr-o parte, din podişul stâncos al Dobrogei, acolo unde Sfântul Apostol Andrei se aşeza împreună cu ucenicii săi îmn preajma anului 60 e.n. Acolo s-a început creştinarea unui popor care avea să devină mai târziu poporul român. Acolo Sfântul a propovăduit crendinţa în Hristos şi a uns primii episcopi şi preoţi ai acestui ţinut şi tot acolo se înfiinţa, după legendă, prima obşte monahală, în locul care până-n ziua de azi e cunoscut drept “valea călugărilor”. Urmele Sfântului Apostol Andrei le vom afla la sute de kilometri distanţă, în Muscel, acolo unde mănăstirea Nămăeşti de astăzi, parţial păstrând structura unei vechi biserici rupestre, îşi aşază etimologia pe legendara întrebare a sfântului, care pătrunsese în întunericul largii peşteri: “Nemo est?” - “Nu-i nimeni aici?” ar fi întrebat el, punând în locul întunericului lumina credinţei. Dar poate că unul dintre cele mai frumoase aşezăminte monastice rupestre din Carpaţi este cel de la Corbii de Piatră, în judeţul Argeş (foto sus). Dacă e să dăm crezare celor câtorva semne arheologice, acolo a fost înainte vreme un altar dacic (piatra sacrificiilor ritualice se vede încă în faţa peretelui de stâncă), însă mănăstirea îşi are începuturile în vremea monahiei Magdalina, fiică şi soţie de boier, proprietară a moşiei Corbilor, care pe la 1512 închină lăcaşul domnitorului Neagoe Basarab. Locul iese în evidenţă prin fresca realizată pe piatră (unică în România) şi prin cele două altare situate într-un naos unic, ceea ce o face singulară în întreg spaţiul ortodox european; prin aceasta, ea se “înrudeşte” cu bisericile rupestre din Capadoccia.

Biserici călătoare
De ce călătoresc bisericile? Iată o întrebare care merită un răspuns. Cele mai multe au călătorit doar din sat până în... cimitir, atunci când oamenii locului şi-au înălţat biserică de zid. Ori au fost vândute sau donate unui sat mai sărăcuţ. Unele au călătorit până la... muzeu. Cea mai veche dintre aceste biserici călătoare – care e şi cea mai veche biserică de lemn medievală este cea de la Putna, cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Aflată azi în cimitirul satului Putna, ea mai este cunoscută sub numele de Biserica lui Dragoş Vodă. Legenda spune că ar fi fost înălţată de Descălecătorul de ţară, la Volovăţ, pentru a-i servi ca necropolă voievodală. De acolo a fost adusă de ştefan cel Mare, după o tradiţie pe care o consemnează şi Nicolae Costin în "Letopiseţul ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi de la 1709 la 1711": "Înţeles-am şi noi den bătrâni, lăcuitori de aicea den ţară, cum să trage cuvântul den om în om, că o biserică de lemnu la Olovăţ, să fie făcută de Dragoş-Vodă şi acolo zic să fie îngropat Dragoş-Vodă. Şi acea biserică de lemn au mutat-o Ştefan Vodă cel Bun, de o au clădit la Mănăstirea Putna, unde stă până acmu. Iară pe locul bisericii acei de lemnu, la Olovăţ, Ştefan Vodă au zidit biserică de piatră". Tot după legendă, demontarea, transportul (cu care cu boi) şi înălţarea bisericii la noul loc s-ar fi făcut într-o singură noapte. A doua zi, în zori, Ştefan Vodă s-a închinat în ea.

Biserici fortificate
Peste 180 de biserici fortificate din Transilvania – un patrimoniu de o valoare naţională şi internaţională inestimabilă – pot fi descoperite de turiştii români şi străini. Un număr mare dintre aceste biserici datează încă din secolul al XII-lea, însă după emigrarea comunităţilor săseşti în Germania, multe au rămas nefolosite. Bisericile  fortificate sunt, azi, într-un acut pericol de distrugere prin vandalizare sau degradare (75% sunt parţial deteriorate). Înscrierea lor în circuitul turistic naţional şi internaţional ar putea fi o nouă şansă de a le păstra şi valorifica, pentru că reprezintă amprenta culturală a unei întregi zone din România. Câteva dintre aceste bisericile fortificate sunt incluse deja în patrimoniul mondial UNESCO (Prejmer – foto, Darjiu, Saschiz, Viscri, Valea Viilor, Câlnic). Deşi au un potenţial turistic ridicat, nu sunt suficient de bine cunoscute, ceea ce duce la un trafic turistic redus, dar acest lucru se poate schimba semnificativ în viitor – mai ales că printre promotorii zonei se numără însuşi Prinţul Charles al Marii Britanii.