Buticul all inclusive din deşert

Serai... Caravan Serai.... Până să văd cu ochii mei locul, până nu am pipăit cu toate simţurile împrejurimile nu am crezut că poate exista. Poate doar în povestirile celor o mie şi una de nopţi, povestiri care au stimulat pentru mulţi forţa imaginaţiei atunci când au aflat, de exemplu, că Moş Crăciun nu există. Aşadar, suntem în mijlocul deşertului persan, la zeci de kilometri de orice aşezare omenească mai mare de 50 de familii. Asezământul de ospitalitate, aşa cum s-ar traduce numele hotelului, nu are aproape nimic din ceea ce ne-a învăţat orice hotel din Europa sau de aiurea că ar putea fi. Este un amalgam de lux şi rustic abrupt, de opulenţă şi austeritate specifică traiului printre dunele de nisip.

După intrarea printr-un hol desprins parcă din poveştile Şeherezadei, se deschide în faţa ochilor o curte parcă cioplită în piatră de un sculptor nevăzut. Deşi lipsită de linii curbe, toate unghiurile fiind aspre, bărbăteşti, curtea este totuşi ospita­lieră datorită arcadelor ce-o împrejmu­iesc şi prin care se poate pătrunde în aripile de locuit propriu-zise, sălile de mese precum şi spaţiile cu destinaţie specială, cu divane joase, aproape lipite de pardoseală din piatră. La momentul cuvenit, când spaţiul s-a umplut de dansatori, aveam să ne dăm seama că este vorba despre sala de spectacole. Cât priveşte zona hotelieră propriu-zisă, aceasta se compune din mai multe camere cu divane joase şi despărţite între ele prin cearşafuri albe, imaculate.

De altfel, albul este culoarea care te însoţeşte peste tot, ori unde ai întoarce privirea. Mai mult, şi afară dacă te uiţi, tot alb vezi, de jur-împrelur. Cu o singură excepţie, un punct negru, undeva în zare, punct ce s-a dovedit, o dată cu apropierea, a fi magazinul lui Ahmad. Cu siguranţă singurul din zonă. Este de fapt un fel de „butique” unde, vorba unui tovarăş de drum, numai drujbe şi anticoncepţionale nu poţi găsi! Şi evident alcool, a cărui vânzare este interzisă în tot Iranul.

Fără facultăţi de management, Ahmad stăpâneşte exact ştiinţa, dar şi arta de a-ţi vinde şi ce ai nevoie şi ce n-ai trebuinţă. Ştie exact ce şi unde să aşeze în raft chiar dacă anumite alăturări pot părea ciudate la o primă privire. În final, la plecarea turiştilor, rafturile sunt întotdeauna pe jumătate golite. Dar punctul forte al vânzării, după ceea ce am văzut în minutele petrecute acolo, este mâncarea gătită „la faţa locului”. Una lângă alta stau, aburind pe plita încinsă precum nisipul de afară, două oale cu feluri de mâncare ciudate. Una cu ciorbă şi/sau mâncare de linte şi o alta cu ciorbă şi/sau mâncare de fasole cu bobul mare, ca cea mexicană.

Poate că este greu de crezut, dar cine şi-a învins reticenţa de a mânca pre­paratele gătite la propriu chiar... „la botul cămilei” a plecat de la „all inclusive”-ul lui Ahmed nu numai cu plasele pline cu fistic, napolitane, pliante turistice, baticuri colorate, gablonţuri sclipi­toare, sucuri la gheaţă, dar şi cu convingerea că au mai învăţat ceva despre civi­lizaţia şi tradiţiile Persiei.