De ce nu Salonic?

Fiecare drum pe care îl faci reprezinta un pas înainte către cunoaşterea de sine. Nu trebuie să fie neapărat de natură spirituală, deşi dacă eşti suficient de deschis la suflet, orice parte materială de care iei seamă, se poate transforma într-una spirituală.

O călătorie implică griji pentru bagaje, aşteptări, itinerarii, nerăbdare şi desigur bucuria evadării de acasă, uneori de realitate. Dar cea mai frumoasă parte a unei călătorii sunt surprizele legate de oameni, obiceiuri şi locuri care-ţi rămân în memorie şi fac ca totul să fie mai uşor. Pentru prima oară în Salonic şi de fapt pentru prima oară în Grecia, după cinci ore de mers cu maşina din Bucureşti până în Sofia (unde am înnoptat) şi încă cinci ore din Sofia până la destinaţie, am avut minunata şi încântătoarea plăcere să descopăr nişte oameni veseli, tineri, frumoşi, care ieşeau aproape seară de seară în localurile de pe malul mării să bea ceva, să vorbească cu prie­tenii şi pur şi simplu să trăiască.

Nici vorbă de turişti în Salonic pe o vreme de ianuarie, exceptând rătăciţii. În ianuarie, cu mandarinii şi clementinele în „fruct”, grecii sunt îmbrăcaţi de iarnă la 16 grade Celsius, femeile în vârstă profi­tând să-şi scoată la plimbare hainele de blană.

La vie en rose
Salonic e un oraş cu o istorie ce datează de peste 3.000 de ani în urmă, care te copleşeşte, iar în aceeaşi măsură, practic vorbind, pare destul de înghesuit la prima vedere, partea nouă mai ales, proiectată de un arhitect italian în secolul trecut. Dar te obişnuieşti uşor cu toate şi ajungi în foarte scurt timp să-l iubeşti.
„Foarte scurt timp” poate să însemne drumul până în centrul vechi, la castel, de unde admiri o panoramă superbă a oraşului care se înclină spre mare. Revenind însă la greci. Pe lângă faptul că par toţi a trăi la vie en rose, sunt şi extrem de amabili şi dornici să-şi ajute semenii, fără să aştepte ceva în schimb. Poate doar un zâmbet.

Dovadă că un taximetrist ne-a dus gratis cu maşina de pe strada pe care l-am oprit (ceea ce n-ar fi trebuit să facem pentru că se pare că e interzis) până la o staţie de taxiuri. N-a acceptat plata pentru cursă şi după vreo 3 „mulţumesc-uri” şi nişte expresii de şoc din partea noastră, a început să râdă şi ne-a urat ceva în greceşte. Sper că de bine. Apoi, unul dintre cele mai interesante obiective turistice este un… cinematograf, aflat într-o piaţă din apropiere de Turnul Alb, zonă supranumită de un tânăr: „the place to be” (probabil barurile, bistro-urile, cafenelele şi restaurantele l-au inspirat în elaborarea acestei descrieri). Aşadar, acest cinematograf în stil clasic, cu un bar micuţ la parter, lângă prima sală şi unul la etajul 3, lângă a doua sală, are – în completarea perfectă a aerului retro-şic pe care îl inspiră – pereţii plini cu fotografii semnate de mari actori şi regizori ai lumii şi m-a frapat să descopăr chiar o imagine cu Marisa Paredes, una din muzele lui Pedro Almodovar.

După ce vezi un film aici, cum ar fi „L'âge de raison”, cu Sophie Marceau, un chick-flick franţuzesc, previzibil, dar simpatic, poţi să mergi direct într-unul din barurile de lângă mare. Eu l-aş recomanda pe cel mai mic, dar cel mai interesant dintre toate, pe numele lui: „Saxofono”. În „Saxofono” asculţi jazz şi „variaţiuni pe teme de jazz”, cum aş îndrăzni să numesc acel gen de muzică, într-un decor modern, dar care aduce un omagiu vintage-ului şi care te face să crezi că Andy Warhol s-a ridicat din mormânt special ca să aranjeze acel loc. şi pentru ca deliciul – totodată de un kitsch sublim – să fie complet, chipul lui Salvador Dali pe o hârtie de un dolar, sub care scria „Avida dollars”, umplea aproape un perete întreg…
Acesta este Salonicul, un oraş aproape fără vârstă!