De la Bârca la Viena şi înapoi (IX)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri 8 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Peste timp - Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri 8 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Dar, ca orice dialog deloc organic, şi acesta trece uşor. Îi privesc pe oamenii cu care sînt şi-mi reamintesc, deodată, că am fost chemat de dimineaţă la telefon de Bucureşti. Elena avea o voce de cristal, o voce ca un bulgăre de zăpadă curată, aruncat spre creierul meu aprins de întrebări, peste o Europă în care simţeam că mor de aşteptare. Am vorbit şi cu Nicolae Arsenie, am vorbit şi cu Tudor Octavian; m-am bucurat să aud că numărul nostru 1 din 1979 a plăcut mult şi activiştilor de la Comitetul Central, şi cititorilor, şi că acasă este bine. Doar taică-meu e – mi se spune – puţin răcit, e în pat, dacă nu cumva o fi vreun truc şi a fugit pînă acasă, la Bârca. Eu, personal, asta o cred. Să vedem!

Elena ia din nou receptorul. Mi-e drag s-o aud şi tot ce i-am scris mi se învălmăşeşte în cap, nu mai ştiu să aleg şi închidem telefonul promi­ţîndu-ne că vom reveni.

– Da, domnule ministru, sînt scriitor român şi mulţumesc ministerului dumneavoastră pentru şansa ce mi se oferă de a cunoaşte minunata Austrie.

Cînd veneam de la magazinul de jucării cu un Audi al funcţionarului Pasăre, am văzut parcă o siluetă fami­liară mie, printre statuile cu leopolzi, rudolfi şi alte zale.

– Ce e monumentul acela?

– Este Monumentul ostaşului sovie­tic, mi se răspunde. Păstrarea lui în Viena e una din clauzele ce stau la baza neutralităţii ei.

Domnul Lein şi domnul Mayer sînt interesaţi de revista Flacăra, de almanahul ei şi mă întreabă de ce nu mă ocup exclusiv de probleme literare.

– Cea mai literară problemă a litera­turii, domnii mei, e viaţa. Ea ne procură cele mai adînci plăceri, cele mai teribile îndoieli, ea ne fixează pînă şi necesara expresie literară a scrisului nostru.

– Ce legătură e între medicina nouă, pe care-o sprijiniţi, şi dumneavoastră ca scriitor?

– Lupta revoluţionară pentru nou e viaţa mea şi va fi – dacă nu cumva şi

este – viaţa a ceea ce scriu. Voi depune una din cele mai cutre­murătoare mărturii despre veacul meu. Aveţi numai răbdarea să termin prima etapă a prospecţiunilor.

– Aveţi, deci, două vieţi, completează domnul Mayer.

– Care două?

– Una de literat şi una de luptător, de gazetar.

– O, nu. O, nu, domnul meu.

Între timp s-a încins o polemică acută, care ar fi putut degenera în conflict de tacîmuri, între V. Dinică şi H. Lein: ce mîncăm.

– De ce nu? Continuă într-o engleză bună şi rară (lucrul acesta mă face deseori să prefer pe vorbitorii de engleză – englezilor înşişi).

– Pentru că am o singură viaţă.

– Dar care e, ca să zic astfel, idealul dumneavoastră?

– Idealul meu, ca să zic astfel, e Socrate. Hegel spunea despre Socrate...

– Scuzaţi-mă, cine?

– Hegel, nu face nimic. Hegel! repet.

– Ce spunea?

– Că între... Reiau ideea. Hegel spunea că între atîţia filozofi particulari – şi toţi interesanţi – ai Atenei, Socrate este Socrate abia prin felul deznodămîntului. Moartea a încărcat retrospectiv de alte energii toate cele spuse de Socrate. Dar chiar Isus nu e atît de interesant – dacă trebuie să vorbim şi despre Cristos ca despre o stea de cinema – prin ce a zis, ci prin unitatea dintre ce a zis şi ce i s-a întîmplat. O cultură e de neconceput fără coerenţă. Un destin de scriitor e de neconceput fără un ideal, fără o substanţă hotărîtoare...

– ... şi fără un sfîrşit socratic, completează rîzînd şi gustînd din pîinea cu unt, ce i se oferă, domnul Mayer.

– O, desigur! Rîd şi eu, dar altfel, spre toate amintirile mele. Rîd sinistru spre mormîntul lui Blaga, la care nu a fost voie, de la şeful propagandei noastre din acele vremuri, Leonte Răutu, să meargă nimeni. Rîd trist spre toate  siluirile la care au fost supuse conştiinţele atîtor oameni, drag şi liniştit comesean Herman Mayer, cunoscător ca şi mine al lui Socrate, gînditorul din Atena.

Încep să mă ambalez. Franz Roka se uită în gol.

– Ştiţi, domnii mei, Socrate putea fugi, Socrate putea fi precursorul tutu­ror transfugilor. Socrate putea evita moartea. Dar el nu i s-a ascuns morţii, ci a aşteptat-o în linişte. Moartea făcea parte din opera sa.

– Nu vreau să am nici elanul negator şi anihilant al celor fugiţi, nici conformismul celor rămaşi acasă de frică. Vreau să fiu un om care se scrie pe sine.

– O, splendid, minunat, e de acord H. Mayer.

– Un consomè?

– Ce credeţi că e mai potrivit.

– Totuşi, trebuie să alegeţi.

– Nu, eu nu aleg decît vinul. Aş bea un vin portughez, “vino verde”.

– Da, desigur, da, cum să nu?

Domnul ministru cheamă chelnerul, dar V. Dinică îmi suflă – cu bun-simţ – cîteva vorbe: “Îi jigniţi, maestre, dacă nu beţi un vin austriac. Mai ales că e bun, e foarte bun, e masiv”.

– Domnule doctor Lein, mă las şi în privinţa vinului în grija dumneavoastră.

– Gut, gut, se bucură profesorul Lein.

Mîncăm în linişte lucruri excelente şi scumpe.

O porţie de vînat costă 125 de şi­lingi.

O omletă cu şuncă şi sparanghel – 60 de şilingi (să tot fii găină şi, eventual, sparanghel!)

Şniţelul vienez face 85 de şilingi şi e mic şi neutru.

O salată de fructe – 35 de şilingi (fără a avea şi fructul oprit, acela e scump de tot, 500 de şilingi costă numai dacă e trecut de prima pîrgă).

Un compot simplu – 30 de şilingi.

O sticlă mică de excelent Neuebur­ger ajunge la 150 de şilingi şi nu mai coboară de-acolo.

Sigur că n-am avut nici o clipă intenţia să introduc un regim de brutală inflaţie în fondurile amabilului minister – gazdă. Aşa încît nu am ales toate cele înşirate aici. Ar fi fost şi greu. Mai ales că pe la orele 2:00 şi un sfert îmi era sete de apă. Voiam să fiu pe un drum – G 4 – prin ţara mea, să mă opresc într-un sat, să întreb oamenii care-i cea mai bună fîntînă, să scot o ciutură de apă şi să-mi bag capul în ciutură să beau ca un cal prin amiaza lui iulie.

Oricum, am constatat la gazdele mele o reală dorinţă de cooperare, de strîngere a relaţiilor de spirit dintre Austria şi România. Ne întîlniserăm tocmai pentru că eram persoane diferite şi aveam păreri diferite. De exemplu, domnul Mayer mă sfătuia să merg la Opera din Viena, în vreme ce gîndul meu era să alerg cît mai grabnic spre un concert rock, dacă se găseşte vreunul.

Cu bucurie ridic paharul la pro­punerea domnului dr Herman Lein, pentru prietenia dintre Austria şi România, pentru contacte cît mai fertile între cele două culturi naţionale.

Trăiască Austria! Trăiască Româ­nia! Glorie păcii şi libertăţii!

*

În Austria, medicamentele sînt mai scumpe chiar decît bolile. Formidabile preţuri! Cumpăr, totuşi, în cele cîteva minute ale după-amiezii medicamente pentru ai mei, de acasă, ce pot şi eu. Iau şi nişte whisky şi nişte vino verte, şi nişte ciocolată bună, şi nişte de-ale femeilor ca să se facă frumoase.

Andrei mă mai tapează de vreo cinci maşinuţe a 16 şilingi bucata în marele magazin “Pampam‘‘, de unde cum­părăm parizer (7 şilingi 100 grame) şi sucuri. Coca-cola, orange şi apă mine­rală. Şunca presată e 27 şilingi suta de grame. Iar “mortadela‘‘ 100 şilingi kilogramul.

– Să le luăm o sticlă de ulei, să dăm o lovitură de moarte capitalismului!, zice serios şi supărat funcţionarul Pasăre, oltean şi el, din Şimian-Mehe­dinţi.

Mă apucă un rîs latin, rîd pînă se uită nişte austrieci sobri la mine.

va urma