x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Timp liber Calatorii De la Bârca la Viena şi înapoi (IX)

De la Bârca la Viena şi înapoi (IX)

de Adrian Păunescu    |    01 Iun 2008   •   00:00
De la Bârca la Viena şi înapoi (IX)

"Şi, deodată, în plin supermarket vienez, unde se găsesc de toate, dar chiar de toate (afară de parale), în plină societate de consum, în plin triumf al abundenţei, funcţionarul Pasăre, de la Ambasada română, zice, cu umorul românului, puţin amar, dar accentuat optimist, zice ca la noi, în Piaţa Amzei, dacă ar fi vorbit cu un prieten şi ar fi văzut, peste umărul lui, evenimentul zilei, zice privind scumpele, dar plinele vitrine ale frigoriferului de măcelărie:

– Băgară carne, hai să mergem să luăm şi noi."



Peste timp  ●  Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri8 ianuarie 1979

(n.r. – continuare)

Şi, deodată, în plin supermarket vienez, unde se găsesc de toate, dar chiar de toate (afară de parale), în plină societate de consum, în plin triumf al abundenţei, funcţionarul Pasăre, de la Ambasada română, zice, cu umorul românului, puţin amar, dar accentuat optimist, zice ca la noi, în Piaţa Amzei, dacă ar fi vorbit cu un prieten şi ar fi văzut, peste umărul lui, evenimentul zilei, zice privind scumpele, dar plinele vitrine ale frigoriferului de măcelărie:

– Băgară carne, hai să mergem să luăm şi noi.

Acest "băgară carne" e uriaş. Omul stă încruntat, aproape bosumflat, cînd mă vede că rîd şi repetă, repetă sporindu-şi nuanţele:

– Băgară carne, n-auzirăţi? Hai să ne luăm şi noi.

Apoi mă potolesc din rîs şi am, iar, plecînd printr-un racord obligat, viziunea saloanelor cu picturi flamande ale Muzeului din Viena.

E destul, oare, un frigider de măcelărie pentru un proiect de fericire umană? Destul nu e, ştiu, dar necesar este.

Băgară carne…
*
La ora la care încerc să-mi adun gîndurile, Andrei doarme şi bîiguie-n somn "mă uit la tanchetă".

E 4 fără un sfert, mai e puţin şi va fi iar forfotă pe străzi, vremea s-a mai îndulcit. În ultimele două nopţi a mers şi caloriferul care ne lăsase sloi pînă atunci. Nu mi-e somn, mă încearcă o senzaţie de nelinişte, de nesiguranţă, la un moment dat frînez – şi-mi simt creierul scrîşnind din toate circumvoluţiunile pe nisip – frînez ca să nu intru-n panică. Aş striga. Mă întinsesem în pat, îl acoperisem pe puiul meu care se zvîrcoleşte – de cînd era mic e el aşa! – prin tot patul, stăteam cuminte şi fizic n-aveam nimic. Mă simţisem răcit şi Andrei m-a frecţionat cu soluţie Diana. Era să scriu că m-a frecţionat Andrei cu Diana, dar m-am temut să nu dau loc la interpretări favorabile.

– Tati, îmi spunea el şi mă frecţiona, cu mînuţele lui cu putere limitată, tati, ştii ce? Eu fusesem învăţat să încerc să fug de la şcoală. Ştiu toate străzile, toate intrările şi ieşirile şcolii în care urma să mă duci. Dar primul lucru e că eu trebuia să mă duc la dispensar la şcoală şi să mă plîng că mă baţi.

– Dar cînd te-am bătut eu, Andrei?

– Nu, tati, aşa trebuia să zic. Mă învăţase să te enervez, să fac numai lucruri care să te supere şi să mă baţi. Să suport bătaia, dar, după aceea, să merg la dispensarul şcolii şi să mă plîng că mă omori cu bătaia.

– Ai gîndit tu că o să faci vreodată asta?

– Darţ tati, şam jurat împotriva lui matale. Vai,ţ ce te-ai roşit, te-ai făcut rac pe la umeri… Tati, să nu răceşti, să nu te îmbolnăveşti, te rog frumos!, devine Andrei tandru, tandru ca o inimă de iepure. Ti log flumos! Maimuţăreşte el cu dragoste felul cum vorbea Ioana cînd era mică de tot.

– Nu, Andrei, n-am nimic. Am răcit puţin la Kupferdachl, că era curent la geam. Somn uşor!

Într-adevăr, în afara unei răceli uşoare, n-am altceva bolnav decît gîndul. Gîndul meu arde şi întreabă, se chinuieşte şi va chinui.

Aseară, după ce am cunoscut pe alţi români, trimişi cu treburi din ţară aici, la Viena, Andrei Dorobanţu şi Adrian Nicolae, am plecat într-un grup mic într-un sat nu foarte departe de capitală, să mîncăm şi să bem un pahar în linişte, la ţară. Locul nu ştiu cum se numeşte – parcă Gumpldkirchen –, dar drumul a fost plăcut. Din drumul cel mare – vegheat de lumini galbene şi fulgerat de maşini – am intrat pe un drum la fel de bun, dar mai îngust, o tarla oarecare. Rulam uşor, Andrei era în spate, cu Adrian Nicolae şi cu Marin Buhoară, cînd am izbucnit:

– Nu vei îmbătrîni, băiatule, şi ţara noastră va fi la fel de dezvoltată ca Austria.

Ceilalţi au tăcut. Andrei a devenit solemn. Cred că nu-i suna bine cuvîntul "bătrîn" rostit cu privire la el care
n-are nici 10 ani.

Satul este extraordinar. Aflu că de-aici încolo încep viile Austriei. Înceapă, sfîrşească, treaba lor. Ce ştiu şi nu suport să ştiu doar pentru Austria e că o civilizaţie înaltă a pătruns aici şi, cu toate astea, satul a rămas sat. Rigoarea nu i-a făcut rău. Dar farmecul sătesc durabil îi face şi mai bine.

Parcăm pe o bucată de pavaj bun şi răsunător, pe care copitele cred că dau sunet de orgă de piatră. Aici pare a fi locul! E 8 şi ceva. Felinare aprinse blînd pe drumul interior cheamă înăuntru. La intrare un bec galben ascuns aţîţător într-un smoc de ace de brad anunţa – obicei al locurilor! – că acolo, în acea casă de ţăran austriac, se poate bea un vin produs şi păstrat chiar de respectivul gospodar. Aşa a şi fost.

Cîrciumioara în care m-am ascuns de tine, veacul meu, s-a întemeiat aproape în vremea cînd Mihai Viteazul realiza întîia noastră unire. Nimic de reproşat celor ce au făcut şi au păstrat aceste separeuri ale planetei. Prea trăim pe grabă. Prea ne fugăreşte din urmă o formală şi nedreaptă obligaţie, al cărei conţinut cîteodată l-am şi uitat.

Acordeonistul bătrîn cîntă cîntece nemţeşti, care antrenează imediat pe cei prezenţi, cu excepţia unei perechi care se sărută de parcă s-ar putea să se rupă în curînd pămîntul în două şi ei să pice în altă zonă de ocupaţie.

Acordeonistul e bătrîn şi priceput. Doar dă semnalul, doar aruncă nada şi clienţii se reped pe ea, încep să cînte ei şi el, acordeonistul, se dă mai încet şi se odihneşte. Dintr-o dată, din clapele acordeonului o sfîşiere; o despicătură ca de sînge în albul unei ninsori. "Doctor Jivago". Îmi vine să plîng cînd ascult această melodie. Toţi murmură. E ceva rău în asta, temniceri deblocaţi din toată lumea?

Andrei mai zice una:

– Ce-ar fi să ies între mese şi să încep să cînt şi să dansez Ramaya?

– Nu, Andrei. Stai la masă.

– Ce-i de făcut, mă întreabă unul din prieteni, ce-i de făcut ca să fie şi în ţară aşa ceva?

– E de făcut inversul comerţului necomerţ. E de pus omul să muncească, să cîştige. E de folosit orice iniţiativă pentru a da linişte şi siguranţă materială omului.

Cîrciumarul austriac e, de fapt, un ţăran care-şi vinde produsele. Poate că a avut şi cîţiva oameni care l-au ajutat la cules, la preparat şi la păstrat. Oameni pe care i-a plătit. Dar el a luat o parte din grija statului, ocupîndu-se strict personal de aprovizionare, de păstrare şi de prestigiul calitativ al micii sale firme. Căci nu sînt mai mult de 10 mese în casa lui (şi nu-i rămîne mai mult de 10 la sută din cîştigul total), unde – la nevoie – are şi paturi de închiriat. Turism şi alimentaţie publică realizate fără nici o investiţie a statului. Impozitele corectează orice cîştig prea mare, zice Dinică. Ajung şi la 60 la sută.
Cartofii pe care ni-i serveşte sînt – e evident – valorificaţi, nu lăsaţi pe cîmp să putrezească. Vinul – luăm unul negru, în sticlă cu gură lată, de pe vremuri – e cinstit şi are un miros îmbietor de butoi curat. Începem să mîncăm la trei-patru minute după ce am comandat ce doream.

Noi, cei bătrîni, luăm purcel de lapte – crocant şi dulce; eu cer şi nişte acrituri, eventual fasole cu boabe mari la saramură. Ni se aduce totul. Mă uit la murături.

– Noi n-am putea, întreabă Adrian Nicolae, cu mult bun-simţ (lucrul care-l caracterizează, de altfel) să murăm fasole, ceapă şi ţelină?

– Am putea.

Murăturile sînt teribile. Ia şi Andrei din ele, asociindu-le cu puiul pe care-l ţine-n farfurie, cu amîndouă mîinile, ca nu cumva să zboare.

– Mănînci cu mîinile, Andrei?

– Lăsaţi-l, sar ceilalţi. Odată, un ambasador american a mîncat la o masă de cel mai înalt nivel tot peştele…

– Ce era?

– Păstrăv! A mîncat tot peştele cu mîna.

– Dar era ambasador, zice unul din cei doi oficiali români, nu mai ştiu cine.

Aş dormi cu capul pe masă, de plăcerea de a fi şi eu, măcar o dată în viaţă, liniştit. Îmi place aşa de mult în acest sat ("Cum, tati, acesta e sat?!"), încît cred că mă voi face ţăran-cîrciumar.

În această situaţie, nu e de mirare că aproape de 15 ani din acest sătuc nimeni nu s-a dus la municipalitatea Vienei să ceară aprobare pentru a se muta în marea metropolă.

Satul acesta oamenii nu şi-l părăsesc decît cînd pleacă spre cimitir.

Satul acesta şi atîtea altele.

Veşnicia s-a născut la sat, spunea Blaga.

Cum să facem să mai şi rămînă acolo?

va urma

×
Subiecte în articol: meditaţie de călătorie andrei