De la Bârca la Viena şi înapoi (L)

21 ianuarie 1979(n.r. - continuare)

[Reluăm discuţia despre Campuchia. Domnul Roka e îngrijorat că s-a putut petrece o asemenea agresiune "a vietnamezilor în Campuchia". Şi mă întreabă dacă nu-mi dau seama de pericolul care pândeşte ţara mea într-o lume în care sunt nesancţionate cum trebuie astfel de invazii.]

A plecat sau n-a plecat şahul din Iran?
Ce se va întâmpla cu Iranul?
[Va intra sub influenţa sovietică? Ce va fi?]
Ce e islamismul?
Ce face ayatolahul Khomeini? Ce vrea? Ce putere reală are?

Eu credeam că şahul nu va pleca şi-mi mărturisesc că am avut o intuiţie politică greşită. Se pare că a şi plecat. Dar ce se va întâmpla dacă se va întoarce Khomeini? Ce va face actualul guvern? Deodată Andrei strigă:
- Tati, tati, opreşte!
- Ce s-a întâmplat?, îl întreb.

Andrei e mut. Se uită pe geam, face semn cu mâna, parcă n-ar vrea să sperie o pasăre care ar putea zbura. Se uită în sus şi oprim. Andrei explodează:
- Tati, nu înţelegi? Nu ştii unde suntem?
- Nu ştiu, tată!
- Pe cuvântul lui matale că nu ştii?
- Zău că nu ştiu.
- Tati, uită-te în sus, acolo. Haide, tati, uită-te...
- Mă uit degeaba, Andrei.
- Suntem la Dürnstein, îmi precizează surâzând Franz Roka.
- Şi ce dacă suntem la Dürnstein? Dorm eu încă vorbind.
- E adevărat, îl întreabă în englezeşte Andrei pe domnul Roka.
- Ce să fie adevărat?
- E adevărat că ştiu eu şi tata încă nu ştie?
- E adevărat, spune Franz Roka.

Şi atunci Andrei mă ia de braţ, mă bate pe umăr şi-mi spune cu tandreţe orgolioasă:
- Băiatul tati, puiul tati, tatăl tău te-a adus aici ca să-ţi arate lucruri pe care tu, fiind mai mic, n-ai cum să le ştii. Să ţii minte, puiuţule, şi să povesteşti şi copiilor tăi că acolo a fost închis, uite, chiar acolo sus, puţin mai la stânga, dacă te uiţi tu, mititelule, regele Richard Inimă de Leu.

- Dar de unde ştii tu asta?
- În primul rând, vorbeşte cuviincios cu tatăl tău. Eu ştiu aceasta - se râzgâie Andrei vorbind - din film. Am văzut eu un film. Eu am acces la arhivele secrete ale televiziunii. Şi am văzut eu un film. Uite, pe drumul acesta pe care mergem acum, pe care pun eu piciorul acum, a pus piciorul şi Ivanhoe. Şi i s-a auzit cântecul.

- Parcă mi-aduc aminte.
- Cam târziu, băiatul tatii.

Într-adevăr, pe o culme semeaţă, castelul din Dürnstein îmi dă şi mie fiorii reîntâlnirii cu un mit. Ruinele abia se disting, dar drumul până acolo, iarna, ca şi vara de altfel, e greu de făcut. Acum e chiar imposibil. Şi constat încă o dată ce uşoare ni se par nouă toate în film.

Franz Roka ne invită să ne plimbăm puţin prin oraş. De fapt e un sătuc austriac. Zăpadă multă, viaţă omenească greu de sesizat, firme colorate frumos şi luminate chiar şi ziua. E duminică. Trecem pe lângă un restaurant a cărui uşă e închisă. În fine, văd şi eu un restaurant închis. Au trebuit 18 zile ca să ajung şi această clipă.

Domnul Roka ne conduce prin nişte coridoare subterane. Păşim greu, pentru că treptele au peliculă de gheaţă. Nu ştiu unde mergem. Mă gândesc că ajungem în vreo pivniţă de castel. Pur şi simplu sunt derutat. Şi după vreo câteva minute de orbecăială şi şovăială, văd lumina. Ochii mi se învaţă greu cu lumina. Mai ales că e o lumină sporită de ninsoare, accentuată de viscol, o lumină mai adânc albă decât de obicei, mai ales când vii dintr-o subterană. Ieşim în aer liber.

Sunt încă sub impresia felului proaspăt şi abrupt în care Andrei a recunoscut închisoarea lui Richard Inimă de Leu. Fac socoteala cât sunt de obosit şi mă întreb dacă eu, la vârsta lui Andrei, aş fi fost în stare să recunosc locurile.

Dar domnul Roka mă trezeşte din meditaţia nerostită şi-mi spune şoptit, îmi spune ca pe-un mare secret:
- Atenţie, întoarceţi-vă puţin la dreapta. E Dunărea.
- Dunărea, zic.

Şi mă mir că domnul Roka n-a zis Donau, n-a zis Danube, a zis Dunărea.

- Noi, socialiştii, dau să-i spun bucuros că ştie bine cum i se spune Dunării în ţara mea.
- Noi, socialiştii, răspunde Franz Roka. Noi, socialiştii, repetă, noi socialiştii şi Dunărea.

E lângă mine. Dacă ar fi agitată ne-ar spăla picioarele. Aproape că nu se mai vede partea de sus a castelului pe care mi-l arătase Andrei, într-atât de mult ne-am îndepărtat încoace spre Dunăre.
Ninge pe marele fluviu şi e o ceaţă blândă spre mijlocul lui. Ce senzaţie de intimitate. De intimitate cu străinătatea.

Am coborât odată pe nişte scări la Mănăstirea Cozia, undeva în spatele mănăstirii, împreună cu un călugăr, care voia să-mi arate că e pe punctul să se întâmple o nenorocire dacă se va pune barajul pe Olt acolo unde era proiectat, şi Oltul era atât de aproape de mine cum e Dunărea acum. Apropierea de aceste existenţe obiective care sunt fluviile, sau râurile, sau munţii, ne dă câteodată falsa senzaţie că am putea interveni în destinul lor şi ele ar putea simţi intervenţia noastră.

Faptul că sunt la câţiva paşi de Dunăre mă minte că sunt mai aproape de ţară. Mă gândesc imediat că din copilăria mea puteam merge, dacă treceam balta Cârnii, la fel de aproape de acelaşi fluviu. Şi mă gândesc că acum câţiva ani m-am dus desculţ lângă Bistreţ, la Dunăre. Şi nu mi-am închipuit niciodată că voi merge undeva, în străinătate, în Austria şi voi fi la fel de aproape de acelaşi mare obiectiv fluviu.

- Ce e, tati?, mă întreabă Andrei.
- Nu e nimic, băiatule, e Dunărea. Şi mă simt mai bine.
- Cum o să te simţi mai bine? Hai, tati, nu mai vorbi.
- Mă băiete, ţie ţi-e mai drag de castelul în care a stat Richard Inimă de Leu, mie mi-e mai drag de Dunăre.
- Dar de unde ai scos-o matale că mi-e drag castelul în care a fost închis Richard Inimă de Leu? Dimpotrivă, îl urăsc.
- Nu, eu am vrut să spun că ţie ţi-e mai dragă istoria Angliei decât geografia României.
- Cum adică?
- Păi văd că într-un loc în care sunt două lucruri mai deosebite, şi anume castelul în care a fost închis Richard Inimă de Leu şi Dunărea, tu tot timpul te uiţi la castel.
- Şi ce e rău în asta, tati? Nu ştii că-mi plac castelele şi medievalii?
- Nu e rău nimic, Andrei, dar asta-i Dunărea.
- Da, tati, dar e o apă. Ce să aflu eu dintr-o apă. Castelele sunt altfel. Ce, lui matale îţi plac apele?
- Nu, mă, dar e Dunărea!

În fine, e greu să faci să tresară într-un suflet de copil un punct de referinţă care încă nu există. Nici mie, la vârsta lui, dacă mi-ar fi cântat cântecul:

"Treceţi batalioane române Carpaţii,
La arme cu frunze şi flori,
V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii,
Cu inima la trecători.

Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă
Nădejdea e numai în noi,
Sărută-ţi copile părinţii şi fraţii,
Şi-apoi să mergem la război.

Nainte, nainte, cu sabia-n mână,
Hotarul nedrept să-l zdrobim,
Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul,
De-o fi să ne-ngropăm de vii"

N-aş fi avut nici o tresărire. De unde să am tresărire dacă n-aş fi aflat între timp ce înseamnă Ardealul, ce înseamnă fiecare cuvânt din istoria atât de dureroasă a luptei pentru unirea tuturor provinciilor româneşti. De unde să tresară Andrei când se întâlneşte cu Dunărea în Austria, dacă el a trăit atât timp cu senzaţia că un fluviu n-are altă menire decât eventual să alimenteze robinetele din blocuri.

Ce mult am de făcut pentru a dezvălui noilor generaţii toate cifrurile sufletului nostru, pentru a sădi în aceşti copii toate punctele de referinţă în care au nevoie pentru a deveni conştiinţe. Iată un exemplu, un exemplu de la mine din casă. Copilul meu n-are nici o noţiune despre mitologia Dunării, nu-l emoţionează cu nimic întâlnirea cu Dunărea.

Dar tot datorită nouă şi lipsei noastre de competitivitate în felul cum facem filmele dedicate istoriei naţionale, în timp ce alţii fac filme bune dedicate istoriei lor naţionale, el, acest băiat, ştie mai multe şi tresare mai organic aflându-se între închisoarea lui Richard şi Dunărea tuturor lacrimilor noastre la amintirea excelentului film englezesc.
Va urma