De la Bârca la Viena şi înapoi (XIX)

Praf mult, fum în Viena. Repede se depune pe lucruri un fel de mîzgă care se usucă. Ochiul meu stîng e bolnav rău. Probabil că el simte cel mai adînc şi mai repede alt aer.

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri

13 ianuarie 1979(n.r. – continuare)
Praf mult, fum în Viena. Repede se depune pe lucruri un fel de mîzgă care se usucă. Ochiul meu stîng e bolnav rău. Probabil că el simte cel mai adînc şi mai repede alt aer.

*

Andrei e fericit: i-au apărut tuleiele şprin părţile secrete.ţ Îmi spune:

– Am să-ţi comunic ceva extraordinar, tată. Nu mai sînt copil.

14 ianuarie 1979
Ne îmbrăcăm în grabă. Timpul nu-mi mai ajunge. Notez în grabă totul. Impresiile se aglomerează. Cunoştinţele se înmulţesc. Semnificaţiile dau peste marginile cuvintelor. Ieri a fost o zi mare pentru mine: întîlnirea cu celebra colonie română.

Azi, împreună cu toţi membrii ambasadei, în frunte cu splendidul cap alb Octavian Groza, mergem – îmbrăcaţi frumos şi curat, ca în copilărie, acasă, în sat – la biserica română unde va avea loc un tedeum în onoarea Unirii Principatelor şi a Unităţii naţionale a României socialiste.

Viena, duminica, e un oraş aproape pustiu. Vienezii se duc pe-afară, pe unde apucă; ei pleacă de vineri după-amiază. Splendidă fugă în natură. Dar cumplită, îngrozitoare senzaţie de străinătate. Nu pentru mine (eu mai am o săptămînă şi mă întorc în România mea, mai săracă, dar mai caldă, mai umană), ci pentru ei toţi.

Iată-i în maşinile lor excepţionale!

Iată-i importanţi şi satisfăcuţi!

Iată-i uitîndu-se unii la aţii fără a se vedea.

Iată-i – în momentele de cumpănă, vieţi moarte – privindu-se unii pe alţii, ca pe nişte cazuri, ca pe nişte personaje fictive.

Mă furnică pe şira spinării să văd indiferenţa ameninţînd planeta.

Ce-i de făcut? Bunurile tot mai luxoase, departe de a-i uni pe austrieci, îi separă. Cînd îşi ciocnesc maşinile, ei nu strigă ca disperaţii, ca apucaţii (ca unii de-ai noştri, care după aceea se împrietenesc şi-şi fac vizite în familie: “Ehei, noi sîntem prieteni vechi, ne-am cunoscut la accident”. “Cum, care accident?” “Cînd ne-am ciocnit noi doi...”), austriecii sînt flegmatici şi oficiali. Pleacă mai departe fără pic de supărare, nu pentru că n-ar ţine la maşini, ci pentru că aşa vor putea încasa asigurările cuvenite. Totul e clar aici! Legea-i lege!

Ieri a fost ridicată cu camionul mare al poliţiei o maşină diplomatică parcată lîngă Elias.

Dar oamenii, oamenii, cît mai sînt ei de oameni?

Oamenii, oamenii unde au dispărut, Doamne?

Sînt într-un week-end prelungit? Sînt într-un century-end?

Nu, nu toţi. Sînt prezenţi necăjiţii de români din Austria, de exemplu. Iată-i în micul templu al credinţei şi amintirii lor, de la colonie. Preotul Marin Branişte – figură de mitropolit tînăr – cîntă dulce şi impunător. 70-80 de români – femei şi bărbaţi – se roagă în această dimineaţă de duminică, în care atîţia oameni de pe planetă nu se gîndesc pur şi simplu la nimic, în această dimineaţă de duminică a anului 1979, pentru ţara lor, pentru unitatea şi integritatea ei, pentru binele celor de-acasă, pentru sănătatea preşedintelui atît de iubit şi preţuit aici, Nicolae Ceauşescu. Aici şi oriunde sînt oameni cinstiţi.

Dumnezeul nostru să aibă în grija sa patria noastră R.S. România şi ţara în care trăim, Austria, Dumnezeul nostru să ţină în mare mila sa poporul român, să dea sănătate şi putere de muncă şi luptă preşedintelui nostru.

Fie ca şi acest an să fie un an bun pentru poporul bun al României.

Doamne ajută şi apără!

Sînt înfiorat.

Păstrez în inimă pentru toată viaţa imaginea acelei biserici – care e cum poate fi, adică modestă – în care românii austrieci se rugau pentru noi, cei de-acasă.

Ştiu, bineînţeles, că patria noastră există, supravieţuieşte şi se dezvoltă nu neapărat din rugăciunile acelor minunaţi fraţi ai noştri, ci din lupta şi munca noastră, acasă. Dar emoţionant rămîne gestul. Emoţionant rămîne faptul că în plină Vienă voci se ridicau şi genunchi se aplecau pentru România cea veşnică.

Şi, dacă există Dumnezeu, îl rog să-i ţină pe acei oameni mistuiţi de dorul patriei, să fie sănătoşi ei şi să fie sănătoşi copiii lor.

Doamne, există măcar acum şi apără-i pe români şi uneşte-i pe toţi întru dreptatea ta.

Şi, deodată, preotul Branişte se adresează românilor cu privire la mine. Vorbele sale mă strivesc parcă. Încă nu fusesem lăudat într-o biserică, de la botez încoace.

Şi părintele Marin îmi cere să iau – dacă doresc – cuvîntul.

Mă gîndesc instantaneu la ce vor zice aceşti oameni dacă voi refuza.

Mă gîndesc la ce vor zice duşmanii mei, ipocriţii puritani ai stîngismului.

Mă gîndesc la destinul meu.

Mă gîndesc la copilul meu, care e cu mine.

Mă gîndesc la fetiţa mea, Ioana, care e în ţară.

Mă gîndesc la sănătatea ta, Elena.

Mă gîndesc la bătrînii mei părinţi.

Mă gîndesc la ţara noastră care s-a ascuns de atîtea ori în biserica noastră.

Mă gîndesc la preşedintele Nicolae Ceauşescu, care şi-a însoţit părinţii pe ultimul lor drum, prin biserica străbună, spre pămîntul în care se întorceau.

Mă gîndesc la demnitate şi datorie.

Mă gîndesc la libertate.

Mă gîndesc că, dacă noi, comuniştii, n-avem îndoieli cu privire la dreptatea noastră şi la legitimitatea credinţei noastre, atunci e absurd, e meschin, e umilitor să ne temem a folosi toate posibilităţile noastre pentru a ne manifesta.

De cine ne-am feri? Cum să fim noi, oamenii libertăţii, atît de puţin liberi, atît de dogmatici, atît de încuiaţi, încît să refuzăm a folosi o şansă de grijă că duşmanii din cadrul partidului, nu alţii, vor insinua că am trădat, că am făcut coaliţie cu misticismul şi toate celelalte gogonate?

În fond, totdeauna în viaţa mea de 35 de ani am fost cineva cînd am fost eu însumi, cînd nu m-am supus circumstanţelor şi compromisurilor.

Fac doi paşi în biserica română din Viena şi le vorbesc fraţilor mei.

Ştiu, oameni buni, că nu sînteţi obişnuiţi să vă vorbească un poet ca mine, din România, într-o împrejurare ca aceasta. Dar mulţumind pentru invitaţia făcută, voi vorbi aici, în acest locaş. Desigur, azi, pentru noi, în România, altele sînt locurile de unde ne adresăm oamenilor, altele sînt locurile în care mulţi oameni vin spre a primi lumina. Dar rolul bisericii române nu trebuie cumva minimalizat. Biserica Ortodoxă Română merită omagiul adînc al tuturor fraţilor români, pentru tot ce a făcut şi face spre binele patriei, al oamenilor.

În ţară, pentru mine a fost o mîndrie înfiorată să pot realiza – în climatul de libertate instaurat în societate de gîndirea şi fapta curajosului şi înţeleptului nostru cîrmaci – emisiuni de televiziune la biserica din Ţebea, altar al neamului lîngă mormintele lui Avram Iancu, Ioan Buteanu şi al lui Simeon Groza, strămoşul demn al ambasadorului nostru la Viena, Octavian Groza.

Lîngă mormintele acelea şi lîngă celelalte morminte niciodată îndeajuns plînse.

La Ţebea lîngă gorunul lui Iancu, lîngă gorunul lui Iancu (despre care se spune

Iar de va veni duşmanul

Să vă ia pămînt şi drept,

Români, scuturaţi gorunul,

Ca din somn să mă deştept)

Lîngă gorunul lui Nicolae Ceauşescu.

La Ţebea, în biserica pictată cu Tricolor.

Am realizat scene de clopot de Putna bătîndu-se de toţi pereţii cerului “Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta”.

Am ascultat şi am dat ascultătorilor şi telespectatorilor grozava vijelie de sunete a clopotului Catedralei Reîntregirii din Alba.

Dar ctitoriile României, spre fericirea ei, nu s-au oprit, oameni buni, la acele biserici.

Ele sînt azi fabricile, uzinele, şcolile, teatrele, casele de cultură şi casele oamenilor.

Fără aceste noi ctitorii, s-ar părăgini şi cele vechi.

Fără pîinea dezvoltării socialiste, a dreptăţii noastre de azi, cui i-ar suna frumos în urechi clopotele ctitoriilor bătrîne?

(va urma)