De la Bârca la Viena şi înapoi (XLVII)

"A ne ajuta astăzi, a ne servi reciproc spre onoarea lui Dumnezeu înseamnă ca tot ce facem să servească omului şi nu distrugerii omului. De aceea tema noastră e ajutaţi-vă în numele lui Dumnezeu, în onoarea lui Dumnezeu!"

"Cristos a spus: bucuraţi-vă de templele pământului, de bunurile şi minunăţiile voastre, bucuraţi-vă căci sunt ale voastre! Dar, spune Rühringer, ce sunt aceste bunuri şi aceste minunăţii? Doar templele pe care le numim temple? O, nu. Ele sunt şcolile, spitalele, oraşele create de oameni spre onoarea lui Dumnezeu!"

Îmi vine pur şi simplu să aplaud. Îmi dau seama că nimic nu e pierdut pe pământ dacă grija pentru cursul pe care îl va apuca pământul a pătruns până dincolo de orice dogmă.

"A fi împreună, a ne ajuta spre onoarea lui Dumnezeu înseamnă a păstra creaţiile, lucrurile oamenilor. Asta îl bucură pe Dumnezeu, asta îl slăveşte pe cel de sus."
Discursul e impresionant. E un discurs viu, al zilei.

Problema noastră nu e să formulăm în slujbe ceea ce avem în gândul nostru, ceea ce e în noi. Să nu formulăm acestea toate picant, atractiv, frumos. Nu. Nu. Serviciul nostru este să arătăm adevărul aşa cum e. Ce ne trebuie, ce-i de făcut?

Mă recunosc întru totul în acest "serviciu". Mi-e ruşine de atâţia dogmatici din ţară şi de pretutindeni care-şi închipuie că estetica e autonomă şi că ei, la Casa scriitorilor, ei între ei, pot întreprinde ceva prin simplul demers estetic spre binele lumii. Dacă biserica romano-catolică a ajuns la concluzia că problema ei nu e să formuleze frumos pentru credincioşi, nici măcar atractiv, necum picant, e de urmărit ce va întreprinde estetica şi ce va întreprinde artistul. Se va mulţumi el să pună fard pe rănile realităţii? Va crede el că e suficient să amăgeşti lumea cu vorbe frumoase, cu decoruri strălucitoare? Cu acest kitsch de artă şi viaţă? Acum aş vrea să bată clopotele pe întreg pământul şi să fim toţi treji pentru împlinirea datoriei.

"Cum putem fi noi fericiţi, spune domkaplanul Rühringer, pe un pământ plin de sânge şi de lacrimi?

Şi-n timp ce vorbeşte îmi explic interesul real pe care-l manifestă mulţi oameni de pe planetă pentru rezolvarea întrebărilor lor cu ajutorul bisericii catolice. Mi-a plăcut mult predica preotului Marin Branişte pentru frumuseţea ei acută, gravă, dar trebuie să recunosc că probleme actuale, teribile, ridică în faţa conştiinţelor noastre domkaplanul R¸hringer.

"Să ne unim noi toţi creştinii, dar s-o facem cu adevărat - zice domkaplanul Rühringer şi dintr-o dată simt că el e un rebel, că-n plină catedrală tradiţională el uită să se mai roage lui Dumnezeu şi se roagă oamenilor. Zice K. Rühringer (atenţie la fiecare cuvânt):

"N-avem dreptul să aşteptăm (parcă m-aş afla la sediul unui comitet revoluţionar, fără nici o legătură cu concepţia statică şi de renunţare la luptă, care a dominat atâtea durate pe cei care-şi închipuiau că lupta şi credinţa sunt incompatibile). N-avem dreptul a aştepta să ne pice cândva ceva de sus!"

Ei, asta-i culmea! Ce înţelege domkaplanul Rühringer prin "de sus". Sper că nu se referă la un guvern, nici la ierarhia bisericească. E limpede că domkaplanul Rühringer face politică direct cu Dumnezeu. Deci nu Dumnezeu ne-ar putea ajuta lăsând să pice de-acolo de la el din ceruri ceva pentru noi. Numai noi, aici, pe pământ, ne putem ajuta. Luptând, deci.

De altfel, e de observat că Dumnezeu nu apare în predica domkaplanului Rühringer ca în predica lui Marin Branişte, de exemplu, ca o persoană cu care se vorbeşte, cu care se intră în contact. Deci nu i se spune Doamne miluieşte. Domkaplanul Rühringer îl aşază pe Dumnezeu în dreptul persoanei a treia. El vorbeşte despre onoarea lui Dumnezeu dezactivizându-l. În schimb activizând oamenii. Inclusiv pe colegii săi prelaţi.

"Să ne pregătim pentru ce va fi şi să pregătim ceea ce va fi. Fiecare poartă responsabilitatea celuilalt. Asta înseamnă a fi împreună în onoarea lui Dumnezeu şi nu a fi unul împotriva celuilalt.
Să servim onoarea lui Dumnezeu acum şi în veci. Amen!"
Şi catedrala încuviinţează: Amen!

Şi mărturisesc sincer că mă înscriu la această pledoarie şi sunt de acord cu ea. Căci esenţa ei este chemarea la luptă pentru dreptate, pentru pace şi pentru considerarea omeniei ca forţă de producere a binelui.

Domkaplanul Rühringer cântă. Lucru la care nu mă aşteptam:
"Unde locuiesc
bunătatea şi iubirea
Numai acolo, numai acolo
Se află şi Dumnezeu".

Se apropie de microfon preotul bisericii evanghelice A. Abramovici. Discursul lui este extraordinar. De câte ori în viaţă, mai ales în ultimii ani, n-am simţit la fel şi n-am vorbit exact în acelaşi sens! Şi nu pentru că aş avea o formaţie evanghelică sau pentru că A. Abramovici ar avea o formaţie comunistă, ci pentru că unei probleme atât de grave cum e soarta omenirii nu i se poate găsi la ora aceasta atât de târzie a existenţei sale de către toţi oamenii cinstiţi decât un şir de soluţii extrem de apropiate una de alta. Iată:

"Fraţi şi surori, într-adevăr spălarea picioarelor lui Isus Cristos are ceva comun cu puritatea. Dar eu v-aş spune că există trei feluri de spălare: a mâinilor, a capului şi a picioarelor. Ce poate să însemne puritatea? Puritatea religiilor. Dar oare a ne spăla mâinile în nevinovăţie înseamnă a fi puri? Alţii-şi spală capul. Este un alt mod de a fi moral. Îţi speli capul, devii pur, apoi în tramvai (zice A. Abramovici introducând o noţiune oarecum nouă în Catedrala Sf. Ştefan din Viena) blestemi un copil că nu-ţi dă locul. Eşti oare pur?

A fi pur înseamnă ca faptele să fie în concordanţă cu credinţa. Şi aceasta indiferent cum te-ai spăla.
Ce-avea în vedere Cristos prin spălarea picioarelor?
Eu am să spun ce ar fi azi aceasta.

Fraţi şi surori, mai avem nevoie unii de alţii (zice splendid şi internaţionalist A. Abramovici) şi motivează genial şi logic: pentru că nici unul dintre noi nu e perfect pur. Fiecare are nevoie de la celălalt de ceva ce-i lipseşte lui. Nu-i vorba de spălarea stricto-sensu, a picioarelor, ci a sentimentelor. O spălare lăuntrică.

Marele fizician Einstein (convoacă Abramovici şi pe Einstein la Viena) era cu un ochi la un om matur şi cu celălalt ochi la un copil (în ceea ce mă priveşte, am impresia că mi-e roşu ochiul cu care mă uitam la maturi); lua de la copil puterea de a purifica maturul".

Surâde. E viu, e roşcovan şi pune exact degetul pe rană.

"- Trebuie cu siguranţă să existe în noi, în fiecare, ceva care să-l facă pe celălalt să zică: A, da. Bine!
Astăzi spălarea e sufletească, e socială, e culturală, e familială."

Cei patru tineri din faţa mea râd ca proştii, pufnesc, abia se abţin şi mi-amintesc, fără să se gândească ei la asta, de indiferentismul unor tineri de-acasă faţă de marile fapte politice ale planetei.

"Spălarea picioarelor lui Cristos - zice A. Abramovici - înseamnă ora marilor adevăruri ale societăţii umane, ale puritanismului".
Şi deodată, îl aud pe Abramovici spunând ceva care-mi aminteşte precis ceva anume şi-i spun lui Dinică:
- Dom'ne, Abramovici acesta îmi fură versuri...

"Lumea este bolnavă - zice Abramovici, cum zisesem şi eu într-o carte şi continuasem - Boală grea. Dar aud în continuare glasul lui Abramovici în Catedrala Sf. Ştefan. Ne înarmăm puternic. Egoismul fiecăruia ne duce spre pierzare. Lumea noastră e bolnavă. Însă toate nenorocirile, făgăduieşte A. Abramovici ca un activist politic, vor avea o graniţă. Cred că a venit ora când trebuie să spălăm picioarele lui Isus. Şi să sperăm, fraţi şi surori, că noi, creştinii, azi suntem suficient de maturi pentru a renunţa, pentru a se renunţa la pieţe de influenţă, la zone de influenţă şi de competenţă".

(Va urma)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.