De la Bârca la Viena şi înapoi (XXI)

Să facem un Grinzing acasă! Să iasă românul cu ai lui în cîrciumioare mici şi curate, să se simtă bine, să cînte, să joace şi să se ducă, a doua zi la treabă, cu şi mai mare chef.

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

 14 ianuarie 1979(n.r. – continuare)
Să facem un Grinzing acasă! Să iasă românul cu ai lui în cîrciumioare mici şi curate, să se simtă bine, să cînte, să joace şi să se ducă, a doua zi la treabă, cu şi mai mare chef.

Artişti şi poeţi au sporit faima acestui Grinzing. Mă alătur lor: o seară în Grinzing e o excursie într-un paradis domestic şi accesibil.

Să nu pierdem plăcerea supremă de a ne simţi oameni. Să ne creăm bucuriile de care avem nevoie pentru a spăla zgura tuturor luptelor pe care le dăm şi le vom mai da. Nu vreau în Grinzing, vreau un Grinzing. Cer prea mult?

Băneasa, Bragadiru, Periş, Căldăruşani, Otopeni, Voluntari, dar cîte şi cîte mîini pricepute de ţăran şi ţărancă n-aşteaptă să-şi facă frumoase casele, să se aprovizioneze cum or şti (se descurcă ei şi degrevează şi satul de o mare obligaţie) şi să pună la 4-5 mese scaunele necesare, să vină oaspeţi şi să se simtă bine.

Nimic nu s-ar răpi din munca de peste zi, din nevoile industrializării, nimic n-ar ştirbi faima socialismului şi puritatea lui.

Un om care se simte bine munceşte bine.

O, neuitatule Grinzing! Cum te văd eu în jurul marilor noastre oraşe!

 
15 ianuarie 1979
Ochiul stîng e tot roşu, tot pornit contra mea. Nici astă-noapte nu m-a lăsat să dorm. Şi asta deşi mă aştepta un drum lung de 300 kilometri pînă la Salzburg.

Călătoria începe devreme.

Mă trezisem la 7 fără 20. Deschisesem geamurile spre Votiv Chirche. Zgomotul mare al dimineţii de luni, cînd se adună toţi vienezii la lucru, îl face pe Andrei să tresară în somn.

N-a simţit sărăcuţul nici clipa cînd – în vederea deschiderii geamurilor – îl fixasem cu pături în pat, spre a nu răci, nici cînd am trîntit involuntar uşa de la baie. Dar zgomotul de fierărie instantanee al oraşului l-a făcut să tresară.

– Andrei, hai!

– Tati, mai lasă-mă “ten minutes”. A vorbit imediat după somn cu vorbirea lui cînd glumeşte. Adică a spus literele, n-a pronunţat.

L-am mai lăsat să doarmă. Ce sentiment dulce ai – ca părinte – cînd simţi că depinde de tine să-l laşi pe fiul tău să se simtă bine încă un sfert de oră.

Dar dacă n-ar mai depinde de mine? Dacă el, acest băiat, ar intra sub comanda unui militarist neiertător şi ar trebui – acum chiar – să se ridice, să se îmbrace repede şi să plece pe front, să lupte nu împotriva cui ar crede, ci împotriva cui i se ordonă?

Andrei trebui să se trezească. A venit şi minunatul şi dinamicul V. Dinică – omul care dacă s-ar strădui mai serios ar înhăma şi Votiv Chirche şi-ar trage-o prin Viena.

Hai, puiule!

A nins mult şi drumul se arată – încă din oraş – periculos. Sunt curios cum va arăta autobandul înzăpezit.

De această dată vom avea şi şofer. Oricum, sentimentul primejdiei ne apasă.

Andrei e gata. N-ar vrea el prea mult să se scoale, dar ideea că vom merge şi în R.F. Germania îl face foarte vioi. Am constatat la el un lucru valabil cred la mulţi oameni. Şi anume: curiozitatea. Ei şi? Ce-i asta? Aţi putea spune. Ce mare descoperire ai făcut?

Am făcut descoperirea că – nesatisfăcută – curiozitatea poate fi foarte rea pentru om. Dacă n-am fi mers în R.F.G., Andrei ar fi continuat să considere: “Tati, acolo e Germaaaania federaaală?” drept o întrebare cheie a vieţii lui. Cîte n-or fi vorbit copiii în jurul lui, cîte o fi auzit spunîndu-se de către oamenii mari? Fapt e că pînă azi pentru el o călătorie pe lună părea mai banală decît una în R.F. Germană.

După primii kilometri simţim viscolul. Îl şi citim pe pungile de plastic agăţate la curbe – pe autoband – pungi care avertizează pe automobilişti dincotro sînt ameninţaţi.

În ciuda marilor căderi de zăpadă şi a viscolului permanent autobandul e practicabil. Se merge şi încă se merge tare. Sînt însă suficiente cîteva smocuri de gheaţă şi cîteva maşini – care ne depăşiseră cu monumentalitate – sînt în parapeţi. Îi mai ocrotesc valurile de zăpadă, altfel s-ar fi zdrobit de neant.

Şoferul Vasile e un alt om de spirit. El traduce Austria complet pe româneşte. Nu-şi face probleme din fleacurile care ne despart. E liniştit, e mîndru de misia sa, duce grija copiilor care învaţă acasă, în România.

– Aici nu e şcoala de la noi, ce să mai vorbim?!

– De ce?

– Nu-i interesează pe profesori ce fac elevii. Nu e grija de-acasă, nu e interesul de se interesează de copii.

Am mai vorbit poate despre asta, dar mi se pare că niciodată nu va fi suficient lăudat omul pentru ceea ce face bun şi ceea ce laud acum laud din convingerea că aşa e bine. Mi-a plăcut în Austria cum îşi plantează oamenii tot felul de semne convenţionale care să le aducă aminte de omenie şi care să le creeze o atmosferă cît mai intimă, să nu se simtă străini pe pămînt. O, doamne, ce înnebunitoare senzaţie e aceea pe care ţi-o dă străinătatea! N-am fost încă în neant, dar cred că mai presus de orice sau mai adînc de orice neantul e populat cu singurătate. Să nu găseşti nici un lucru de care să-ţi fie drag, de care să te legi, care să-ţi amintească de ceva, care să te cheme, care să te mîngîie, care să te înfioreze, care să te umanizeze! Cam aşa arată neantul. Nu ceva rău, nu ceva agresiv, ci ceva distant.

O autostradă în viscol.

Oamenii trec unii pe lîngă alţii, în maşinile lor luxoase, repezi, nemiloase.

Fulgi ca bucăţi de cazemată spartă.

Deasupra cerul imperceptibil.

Călătorie prin aburi de plumb.

Parcă undeva, la cîţiva metri, urmează marginea planetei. Nici o şansă. Mergem cu toată viteza într-acolo.

Parcă undeva, la limita privirii, nu mai e materie.

Ochii noştri nu se mai pot ajuta cu nimic. Ei sînt purtaţi, dar nu mai pot ordona: Frînă!

Senzaţia e că trebuie o frînă, o frînă înnebunitoare, care să oprească în 8-10 metri înaintarea tuturor maşinilor prin viscol anorganic spre limita de unde începe cosmosul. Căci pămînt pare a nu mai fi. Parcă s-a rupt şi se sfîrşeşte partea pe care ai rămas.

O autostradă spre nimicnicie.

O autostradă care se va încheia într-o groapă cosmică.

O autostradă care-şi va vărsa toată populaţia mişcătoare, toate vehiculele şi toate orgoliile într-un cimitir deschis, care nu urlă, ci murmură metalic. Sîsîie şi clipeşte blînd din toţi ochii lui deschişi orb.

Şi ochii noştri, neputincioşii noştri ochi...

O autostradă în care nimeni nu mai poate ajuta pe nimeni. Căci boala cea mare e singurătatea şi nici un medic nu e atît de puternic încît să ne vindece pe noi de ceea ce el însuşi nu se poate vindeca: singurătatea.

Cum trăim?! Unde mergem?! Cine sîntem?!

Dacă dintr-o dată vom uita toate vorbele noastre, care constituie, în fond, singura noastră morală, singurul nostru cod, singura noastră posibilitate de a ne verifica unii pe alţii şi de a ne păstra în apropiere? Dacă eu voi striga ajutor şi dumneata vei înţelege omoară-mă?! Dacă dumneata îmi vei cere un chibrit şi eu îţi voi tăia mîna?! Dacă voi striga de sete copiii pămîntului şi bătrînii pămîntului vor înţelege că trebuie interzisă apa care i-a învăţat prost? Dacă uităm tot - de fapt nici nu-i nevoie să uităm tot, e nevoie să uităm doar noţiunile elementare, după aceea toate se vor prăbuşi, e nevoie ca din biblioteca noastră de amintiri durabile să tragem cîteva cărţi ale raftului de jos şi totul se va prăbuşi?

Abracadabra în limba germană!

Abracadabra în limba română!

Abracadabra în limba engleză!

Abracadabra în limba franceză!

În limba hausă!

În limba hindusă!

Şi-n rusă!

Şi-n dialectele chinezei!

Şi-n neerlandeză!

Şi peste tot!

Abracadabra în

viscolul continental!

 
(va urma)