x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Timp liber Calatorii De la Bârca la Viena şi înapoi (XXXI)

De la Bârca la Viena şi înapoi (XXXI)

de Adrian Păunescu    |    30 Noi 2008   •   00:00

17 ianuarie 1979(n.r. – continuare) Oamenii sunt liniştiţi, îşi rezervă parcă o taină pe care o vor spune ei vreodată. Biserici sunt puţine. Cinematografele arată reclame mai urâte, dar mai omeneşti. Sunt filme bune în oraş. Hipersexualismul n-a pătrus aici şi bine a făcut că n-a pătruns.

Preţurile biletelor de intrare sunt accesibile ca şi la noi. Bratislava e mai pentru oameni săraci decât Viena şşi am bucuria să văd că în alimentare e carne ca la noi la sărbătoriţ Enorm de multă carne şi foarte ieftină în raport cu preţurile din Austria. Ne luăm şi noi carne, ne luăm şi nişte sălămărie. Trecem printr-o expoziţie de grafică destul de sărmană. Ne luăm câte o umbrelă şi câte o geantă de piele foarte frumoase. Mă uit la nişte tacâmuri, parcă le-am lua, dar n-am răbdarea să descifrez pe ele Made în România şi mă gândesc că mai degrabă le caut acasă.

La Bratislava, străzile sunt mult mai blocate de zăpadă decât la Viena. Şi aici probabil că sunt multe comitete care se ocupă cu deszăpezirea, ca şi la noi. Îmi cumpăr un lampadar galben şi le cumpăr Ioanei şi lui Andrei câte un aparat de fotografiat.

La librărie numai cărţi în limbile cehă şi slovacă. Oricum, nu mai trăim coşmarul din Austria, când fiecare film era dublat în limba germană (fără ca nimeni să acuze pe austrieci de naţionalism).

La raioanele de discuri şi casete, de asemenea, monotonie, discuri şi casete cehoslovace şi sovietice. Apetitul de a vinde al funcţionarilor e mult mai scăzut ca la Viena, deşi unele mărfuri sunt mai bune. Regăsesc atât de familiarele cozi. Scările rulante nu funcţionează toate. Slovacul din Bratislava e foarte amabil, e foarte omenos, nu se supără dacă întâmplător, uitându-te altundeva decât în jos, ai călcat la uşa unui magazin într-o băltoacă de la intrare şi l-ai stropit.

Ziceam că în oameni e o taină. Aş completa că în oameni e un cifru. În câţi din noi nu zac atâtea lucruri încă nespuse! Vedem multe Dacii pe şoselele Bratislavei şi mi-amintesc cum românii, când se găseau destule Dacii pe piaţă, acum voiau zor nevoie Skodiţe. Nu pentru că una sau alta dintre maşini ar fi mai bună, deşi probabil că una dintre ele e mai bună, ci pentru că oamenii consideră ca pe o valoare în sine şi diversitatea. Se plictisesc, le ajunge să spere la altceva. Aşa sunt probabil şi cehoslovacii care se reped la Dacii cu plăcerea cu care ne repezim noi la Skodiţe.

Voiam să iau puţin aer din această capitală a Slovaciei şi am luat. Memoria mi s-a umplut de câteva imagini durabile şi recunosc c-aş fi doritor să văd mai pe tihnă Cehoslovacia, să-i înţeleg oamenii şi să încerc a mă adânci în taina lor, în cifrul lor, în ce ştiu ei să nu spună totdeauna. Ce liniştit sunt acum! Îmi vine în minte ideea lui Mircea Eliade, o idee la care genialul meu contemporan ţinea foarte mult, o idee răspântie a filozofiei lui şi anume că miracolul se ascunde cu o perfectă vocaţie în lucrurile obişnuite. Nici nu ştii că din cei o mie de cerşetori pe care-i întâlneşti unul e chiar Dumnezeu – transfigurat. Nici nu ştii că miracolul poartă hainele obişnuitului.

Câţi din aceşti oameni liniştiţi n-au fost eroi sau nu vor fi martiri? Miraculoase puteri se desfac în om când un ideal înalt ştie să-l cuprindă şi să-l facă să uite determinările mărunte, laşitatea şi egoismul.

Trec prin Bratislava printre nişte oameni liniştiţi şi daţi încet în care însă aud vuietul temporar diminuat al unei planete întregi care-şi caută calea.

Aici, la Bratislava, ca şi la Craiova, ca şi la Segedin, ca şi la Wroclaw, ca şi la Dresda, ca şi la Şanhai, ca şi la Kiev, ca şi la Tirana, ca şi la Ho-şi-Min, ca şi la Havana, ca şi la Phenian, oamenii încearcă să construiască o lume nouă, sunt şi aici, ca şi la în oraşele celelalte amintite, ideologi care consideră că numai ceea ce fac ei e socialism. Că numai ceea ce gândesc ei e dialectic, deşi forţa cea mare a dialecticii e că nu se lasă de nimeni supusă. Că e mai puternică decât toţi. Că sparge orgoliile personale şi naţionale şi continentale. Forţa cea mare a dialecticii e că ea rămâne când noi murim. Şi aş putea spune chiar că noi murim ca o ilustrare a dialecticii. Noi, oamenii, care nu suntem doar dialectici, noi, oamenii, care suntem şi metafizici şi dacă nu suntem deloc metafizici nu suntem deloc oameni. Forţa cea mare a dialecticii e – aş spune-o prin paradox – metafizica ei. Nu poţi pune mâna pe ea, nu poţi pune gândirea pe ea, n-o poţi închide după gratiile nici unei puşcării de idei, n-o poţi transforma în servitor al intereselor tale momentane.

Nu voi uita să spun că în numele dialecticii s-a acţionat de multe ori în istorie cu un teribil imobilism, că în numele dialecticii s-au săvârşit crime şi că una dintre aceste crime este imprescriptibilă în orice societate omenească. E vorba de crima împotriva gândirii. Tocmai ea, dialectica, a fost invocată împotriva adevăraţilor exponenţi ai dialecticii.

Şi aici, la Bratislava, ca şi în atâtea oraşe ale lumii, sunt oameni care cred că socialismul e cum sunt ei şi că nu poate fi altfel. Oamenii care îşi închipuie că lumea se împarte în două lagăre care amândouă se învârt în jurul soarelui, dar unul împotriva altuia, mai cu seamă. Da, pe pământ, sunt oameni care cred că e normal, că e moral, că e demn ca într-o ţară a lumii, după constituţia ei liberă, independentă şi suverană, să existe un monument în care soldatul acelei ţări să stea în genunchi şi să sărute steagul altei ţări al cărei soldat stă în picioare. Să fie acesta socialismul? Să fie vreo legătură între ideea de dreptate socială şi naţională şi umilinţa la care sunt supuse prea des pe pământ ţările mici?

În atâtea părţi ale lumii, sunt desigur oameni care cred că stăpânesc secretul singurei fericiri posibile. Nu mă irită cel mai mult aceşti oameni, cât mă irită cei care se joacă de-a noii oameni. Se joacă de-a vieţile noastre, cu surâsul larg şi cinic al ideologului versatil care nu crede în nimic şi care schimbă orientările celor din subordinea sa cu o dexteritate mecanică.

Vai, ce diversă e lumea!

Vai, cum nu încape ea în schemele noastre şi cum nu încape ea în schemele adversarilor noştri şi cum nu încape ea în schemele celor ce ne dispreţuiesc şi pe noi şi pe adversarii noştri. Unde e socialismul autentic? Acolo unde oamenii trăiesc bine şi nimănui nu-i e milă de nimeni, iar omenia este un preţ? Acolo unde oamenii, pe fondul acuităţii luptei pentru existenţă, n-au uitat să fie oameni, deşi mai au de cucerit libertăţi, bunuri materiale şi independenţă economică minimă?

Ce este exploatarea? Este ea un apanaj al persoanelor? Numai o persoană poate exploata altă persoană? Abstracţiunile nu pot exploata persoane? Nu cumva milioane de oameni cotizează cu viaţa lor, cu sângele lor, cu vlaga lor, pentru o idee profund greşită, strâmbă, fixă? Nu cumva crimele lui Iosif Vissarionovici Stalin au fost, măcar ele, o exploatare sângeroasă? Nu cumva risipa pe care unele ţări o fac cu minţile lor cele mai strălucite, luxul pe care şi-l permit lăsându-le pradă deznădejdii sau plictisului e o exploatare pe care acele state o exercită, nemilos şi cinic, împotriva cetăţenilor lor şi împotriva nevoilor lor ca ţări? Exploatare e numai să iei nemeritat sau e şi să nu dai pe merit?

Mi-e creierul ars de întrebări şi nelinişti. Ochiul stâng îmi arde ca un eşapament al creierului. Şi fac toate aceste socoteli pentru că sunt implicat în ele. Sunt partizan al existenţei acestei planete. Da, ţin cu planeta Pământ! şi nu mi-ar plăcea s-o văd risipindu-se sub nepăsare sau sub umilinţă. Şi nici sub teroarea ideologiilor inflexibile. Şi nici sub teroarea pragmatismului odios, lipsit de idei şi de ideal.

 
(Va urma)


Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.
×