x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Timp liber Calatorii De la Bârca la Viena şi înapoi (XXXIII)

De la Bârca la Viena şi înapoi (XXXIII)

de Adrian Păunescu    |    14 Dec 2008   •   00:00

Bratislava, 17 ianuarie 1979(n.r. – continuare):"Beatles-mania" începe liniştit, color. Ne aflăm probabil undeva, în Scoţia, într-o Scoţie de stampă, marea bate blând în ţărm şi Paul McCartney cântă pe un fundal verde, rezemat de un gard ca de obor de animale, cântă dulce şi anti-Beatles, "Un cântec pentru Linda".



Adică pentru unul din motivele despărţirii lor. O toropeală de ev clasic ne-ar pătrunde dacă n-am şti că florile de pe acea pajişte s-a arătat nu la lumina soarelui, ci de căldura unui vulcan care mocneşte dedesubt.
Şi, fireşte, apare, chemată de alte sunete, decât auzise vreodată, armata scoţiană. Spre amuzamentul copios al sălii, vin oştenii scoţieni, îmbrăcaţi cum i-a îmbrăcat tradiţia, în fuste şi căciuli specifice, într-o seriozitate care numai lui Paul McCartney nu-i răspunde. Pas nemilităresc, dar grav şi deodată cu ei, din cealaltă parte a ecranului, chemată de aceleaşi sunete, vine Linda şi operatorul ia câteva imagini de contrast. Militărie şi graţie, fanatism bine colorat şi un abur sexy. Deodată apar şi civilii, bătrâni, femei, viitori recruţi, foşti muzicieni încep Beatles-mania, una din maniile veacului, cea mai puţin gravă dintre ele. Una dintre cele mai nobile manii ale veacului, mi-aş permite să spun.
Căci soldaţii îşi pun puştile deoparte, ofiţerii încetează a mai da ordine şi o planetă în fine civilă pare dispusă, pare hotărâtă să treacă la muzică.
Şi pentru că jurnalul meu s-a încălecat între timp cu amintirea mea, şi multe dintre cele pe care le scriu aici nu mai sunt simple note momentane, era să uit unul dintre cele mai frumoase momente de artă pe care le-am trăit la Viena: desenul animat dinaintea filmului Beatles. Vi-l voi povesti pe scurt, nu numai ca să fac pe pedagogul de politică şi de înţelepciune cu dumneavoastră, ci pentru a exprima şi pe această cale propriei mele persoane încredinţarea că arta adevărului, indiferent dacă e poezie, dacă e film sau dacă e muzică, dacă e trompetă, dacă e geamăt, dacă e desen animat sau dacă e monument, arta adevărului e singura cale.
Unui pitic bine desenat îi e foame.
Piticul bine desenat caută de mâncare.
Piticul bine desenat nu găseşte de mâncare.
Piticul desenat continuă să caute mâncare.
În foamea lui nebună el nimereşte într-o cămară în care găseşte, pus probabil ca o capcană specifică, un aliment care-l va umfla. Pedeapsă şi semn de recunoaştere pentru toată lumea că el, piticul bine desenat, s-a înfruptat din acea mâncare.
Piticul desenat şi bine colorat, aşa prăpădit cum e, soarbe, hăpăie fără milă din borcanul pedepsitor. Şi-ncepe să se umfle. Aici intervine geniul producătorului, al regizorului, al desenatorului.
Piticul bine desenat şi bine colorat nu mai e doar un pitic pedepsit să se umfle.
El devine un pitic umflat cu seriozitate. Mai degrabă el este un umflat care a fost pitic. Unul mare care a fost mic.
El ia cu sine şi foloseşte îndată ceea ce era pus să-l compromită şi să fie împotriva sa.
Şi primul pe care-l caută este paznicul cămării.
Acela fusese mai mare decât piticul flămând. Fusese. Acum piticul nu mai e pitic. Degeaba îl arată lumea cu degetul că a mâncat, că a folosit ceva interzis, că a furat, pentru că el nu mai are ruşine. El deja a înglobat ceea ce era destinat să-l pedepsească şi să-l arate lumii cât de hoţ e.
Încă o dată omagiu ţie, libertate!
Filmul seamănă cu toate ziarele noastre, ale pământenilor, pline de abuzuri ale celor puternici împotriva celor mai puţin puternici.
Cu borcanul interdicţiei în mână, hăhăind într-o siestă a revanşei, fostul pitic, actualmente mare, vrea să-l pedepsească pe paznicul care nu i-o dădea să mănânce. Şi fuge după paznic care acum e mai mic decât fostul pitic.
Sătulul, ca să-şi ajungă scopul, ca să-l poată prinde pe paznic, oricum mai abil decât el, momentan mai slab, pune deoparte paharul, borcanul care umflă. Dau ei ocol pământului ce dau şi paznicul se loveşte de borcan. Îi sar câţiva stropi în gură şi paznicul începe să se umfle.
Devenit mai mare şi mai puternic decât fostul lui urmăritor, paznicul se ciocneşte piept în piept cu acela.
Începe fuga fostului pitic urmărit de fostul paznic.
După colţ, la o clădire mare, însă fostul pitic, ajuns din nou mai mic decât paznicul, are inspiraţia să mai bea nişte lichid interzis. Suficient pentru ca fostul paznic să găsească în faţa ochilor lui uimiţi un burtos mult mai mare decât putuse deveni el.
Iarăşi goană inversă.
Sala hohoteşte. Ştie ea, tânăra Vienă, de ce râde. Din neutralitatea ei, pe care n-o râvnesc, Austria aplaudă exerciţiul de-a puterea supremă pe care-l fac unii contemporani pe planeta Pământ.
Şi iar urmărire, şi iar înarmare, unul devine mai puternic decât celălalt, celălalt apucă o gură de răutate şi devine el mai puternic, şi cursa aceasta dementă continuă, fiecare e împotriva celuilalt la modul activ când el e mai mare şi la modul pasiv când e mai mic şi ei cresc mult mai mari decât planeta însăşi.
Finalmente, planeta le atârnă de picioare ca o mărgică şi cei doi uriaşi se bat piept în piept şi burtă-n burtă până-i soarbe un vârtej cosmic şi scapă lumea de ei.
Nicăieri în film nu i se bagă degetele în ochi spectatorului pentru a i se comunica direct şi jignitor, la urma urmei, că înarmarea nu-i bună. Că acumulările de forţă destructivă de-o parte sau de alta a tristei noastre scânduri de balans nu sunt nici necesare, nici obligatorii, nici utile pământului.
Nicăieri în film nu e vorba decât despre doi pigmei care se umflă consumând conţinutul unui borcan cu interdicţii. Unui borcan cu otravă. Dar arta e atât de copleşitoare, când e artă, încât în acest mic film de animaţie poate fi regăsită situaţia a doi vecini care se ceartă în legătură cu un gard, dar poate fi găsită şi situaţia a două ţări care se ceartă la o graniţă. Precum poate fi găsită şi situaţia celor ce se înarmează unul împotriva altuia, înarmându-se de fapt împreună împotriva Pământului şi a oamenilor.
Un film bun e şi un film de care nu ţi-e scârbă. Nu ştiu în ce partid e înscris directorul sălii în care am văzut acest film, dar ştiu că el, într-o lume atât de dominată de sexualism şi brutalitate, într-o lume care dă impresia că nu mai simte decât dacă i se adresează urlete, îi sunt aplicate corecţii corporale violente, într-o lume în care e atâta nevoie de înţelepciune, el a programat înaintea filmului "Beatles-mania" această animaţie de o profundă înţelepciune, de un farmec imediat.
O dată cu acest film mai simt o dată eu însumi că ideile mari sunt simple. Şi că drumul între două puncte e cu atât mai scurt cu cât linia care le leagă e din ce în ce mai dreaptă. Singurul aspect, ca să zic aşa, monden de care ţine seama producătorul filmului a fost acela că lumea se plictiseşte repede. Şi în consecinţă filmul a fost scurt, lăsând loc cu modestie marelui spectacol al Beatles-lor.
Eram lângă gard deci, lângă acel gard simplu şi vechi, unde cânta Paul McCartney. Se adunaseră în jurul lui pentru a se elibera de prejudecăţi sute şi sute de oameni. Pajiştea verde şi marea în fundal şi Linda venind şi chitara răsucindu-se dulce nu erau decât – aveam să-mi dau seama imediat – forşpanul delirului care urma.
Căci Beatles înseamnă delirul purităţii, visul programat al unei generaţii care la ora de politică, avea să forţele statornicirea, măcar pentru o perioadă, a unei linişti relative pe planeta Pământ. Multe arme nu s-au mai auzit când s-a auzit sunetul Beatles. Sigur că Beatles nu puteau singuri să facă armele să tacă. Ei au apărut dintr-o necesitate adâncă, ei au fost dictaţi de istorie şi nu numai muzicii. Un om mai liber, un om mai milos şi-n acelaşi timp un om mai stăpân pe personalitatea sa se năştea în sălile în care cântau Beatles-ii.


(Va urma)

• Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

×