x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Timp liber Calatorii De la Bârca la Viena şi înapoi (XXXVII)

De la Bârca la Viena şi înapoi (XXXVII)

de Adrian Păunescu    |    25 Ian 2009   •   00:00

18 ianuarie 1979(n.r. – continuare) Eraţi academicianul şGeo Bogzaţ când Lucian Blaga nu mai era academician. Eraţi academicianul şGeo Bogzaţ când marii scriitori români a căror dispariţie nu încetaţi s-o plângeţi azi, opunându-i în mod demagogic noilor generaţii, se stingeau în mizerie şi umilinţă.



Aţi vorbit, domnule şBogzaţ, măcar o dată despre asta? Dacă v-a durut cu adevărat soarta culturii române, ce aţi întreprins? Călătorii în şUniunea Sovieticăţ străinătate? E minunat, fără îndoială, şun drum în Uniunea Sovieticăţ. Sunt lucruri tulburătoare şacoloţ în lume. Mari opere de civilizaţie şi cultură, oameni excepţionali, istorie multă şi tot felul de particularităţi memorabile. Dar când dumneavoastră călătoreaţi în Uniunea sovietică şi-n America, exact atunci, suferitorule şi neconsolatule, Lucian Blaga n-avea voie să iasă din Cluj. Exact atunci când dumneavoastră vă încasaţi stipendiile de academician, Lucian Blaga trebuia să muncească pentru salariul de mizerie pe care i-l oferea postul de bibliotecar în Cluj. Dumneavoastră deveniserăţi academician, iar Lucian Blaga încetase să mai fie academician. Fireşte, epoca aceasta în care înţelepciunea şi curajul partidului nostru au redat ţara ţării şi valorile ei locului meritat, epoca aceasta merită cârteala dumneavoastră. Aţi primit libertatea de a vă exprima. Folosiţi-o, vă rog, cu toată demnitatea întâi şi-ntâi împotriva celui ce v-a dat-o. E moral să faceţi aceasta, e pe deplin coerent cu morala întregii dvs. vieţi. Aţi tăcut când era convenabil să taci, vorbiţi când e convenabil să vorbeşti.

…Urc scările Muzeului de artă modernă din Viena, urmărit de înfăţişările sublim scelerate ale lui Giacometti. Un Bacovia în sute de ipostaze, un veac în sute de
ceasuri strâmbe. Chipuri de săbii din metal oxidabil.
Şi iată Muzeul de artă modernă din Viena. O ruşine. Un fleac. O găinărie planetară. Şi nu doar pentru că nu e decât un tablou al unui român acolo, ci pentru că nu e de fapt, cu mici excepţii, decât un vid mai mult sau mai puţin colorat. Criteriile care au adunat în acest muzeu aşa-zise opere de artă sunt extra-artistice. Nu e de fapt nici o legătură între artă şi cele expuse aici. Rare excepţii divulgă nu gustul pentru artă al celor care au făcut muzeul, ci slăbiciunea lor omenească, faptul că n-au putut să convoace numai non-artă, ci le-a scăpat şi ceva arată.

Cu cât un artist se îndepărtează mai mult de esenţa caldă a omului, cu atât are el mai multe tablouri aici. Dar poate, spun înfiorat de ideea că
n-am înţeles, aceasta e chiar arta modernă, distanţarea de om, poate că nu e absurd ca arta să fie atât de îndepărtată de om într-o epocă în care omul e atât de departe de el însuşi.

Ce au înţeles artiştii moderni e că arta tradiţională nu mai ajunge. Ei au priceput din simptomele vremii că gustul tradiţional e bolnav. Au stabilit bine diagnosticul. L-au precizat cu ardoare, dar, după părerea mea, au indicat un tratament greşit. S-au lăsat induşi în eroare de aparenţele vremii moderne. Nu au căutat mai adânc să descopere rădăcinile omeneşti ale neomeniei. Un simplu NU pe firmamentul ultimei treimi a veacului nu ajunge pentru a respira copiii noştri un aer mai curat. Ce caută aceste cutii de conserve pe care cu un mecanism bun de clasa a patra le poţi suci în alt fel? Ce caută aceste grămezi de tinichea sordidă într-un muzeu de artă? De la suprarealismul cel mai deşănţat, şi-n multe privinţe admirabil, s-a ajuns la acest subrealism fără haz.

Un tablou ne-aduce în faţa ochilor nişte şpanuri. Ei, bravo, trebuia să fac drumul până la Viena ca să văd ce puteam vedea şi la Televiziunea Română: şpanuri.
Nu mai vorbesc despre zecile de tablouri care seamănă între ele. Culori violente sau plictisite, adăstând un diluviu să le dea o formă. Fireşte, licăriri de artă am mai simţit. Dar pustiul cel mare şi fardat mă sorbea şi mă făcea să mă cutremur. Andrei părea mai convins decât mine, trebuie s-o recunosc, că suntem într-un muzeu de artă. Poate că până aici pricep eu şi de-aici încolo va trebui să priceapă el.

Însă tocmai cum refuz să cred că e artă multiplicarea olandezelor grase în Muzeul de Istoria Artei din Viena, îmi permit să refuz şi multiplicarea geometrică, aberantă şi săracă a acestor simple accidente formale din Muzeul de artă modernă din Viena.

Şi pentru ca totuşi conştiinţa mea să fie liniştită, cumpăr de la ieşire câteva din piesele zguduitoare ale picturii moderne, neaflate momentan sau neaflate niciodată în acest muzeu, dar care sunt artă adevărată. Iată cum e de preferat o copie a unui tablou bun unui original al unui tablou care face pe interesantul. Alătur acestor pagini câteva din opţiunile mele pentru a demonstra – sper – că marea artă modernă, chiar dacă îl acuză pe om de înstrăinare, rămâne a lui, nu a cutiilor de conserve de pe maidane.

Şcoala românească de pictură are dreptul să fie prezentă, prin marii ei creatori de azi, în orice muzeu de artă modernă din lume. Dar îmi îngădui să sper că spaţiul în care ne vom simţi noi cel mai bine va fi România şi că, aşa cum un minunat muzeu al colecţiilor adună opere de o valoare inestimabilă din trecutul nostru, se va întemeia la Bucureşti un Muzeu de artă modernă care să constituie unul din cele mai puternice puncte de atracţie ale spiritualităţii daco-romane.
De puţine ori realitatea mi s-a părut mai frumoasă decât arta. Când am ieşit din Muzeul de artă modernă din Viena, parcă eram amnistiat.
Astăzi mergem la masa de prânz la familia Buhoară. O familie simplă şi discretă, de o curăţenie exemplară. Iar ei, cei doi Buhoară, soţul şi soţia, atât de copilăroşi, încât nici nu mai ştiu câţi copii au în casa aceea – doi sau patru. Acolo, pe Favoritenstrasse, împreună cu Octavian Groza şi cu Adrian Nicolae, mâncăm peşte şi Andrei descoperă ce inteligent e crapul, ce creier mult are. E linişte aici şi n-aş mai pleca. Aş vrea ca, fără voia mea, această cameră să se transforme într-un vagon de dormit şi să mă ducă acasă la mine, la Bârca. N-am mai fost de mult în Dolj, şpentru că n-am nici o relaţie cu conducerea acelui judeţţ, dar mi-e dor de satul meu. Mi-e atât de dor, încât ştiu precis că întors în ţară nu mă voi duce acasă în el. E parcă mai frumos dorul decât drumul. Mulţumesc pentru masă familiei Buhoară.

N-apucăm să ne odihnim deloc, pentru că trebuie să mergem la o întâlnire cu colectivul ambasadei române la Viena şi al Agenţiei noastre economice. Întârzii puţin şi mi-e ruşine. Oamenii mă aşteaptă în frunte cu ambasadorul şi cu şeful agenţiei economice, Marin Ceauşescu, fratele mai mare al Preşedintelui.
Îl privesc pe acest om de o modestie extraordinară, puţin timid. Gesturile lui sunt ale unui om de bun-simţ. Nu arată absolut prin nimic cine e şi ce frate are. Mă gândesc amuzat că, fiind mai în vârstă decât Preşedintele, acel om care e părintele ţării trebuie să-i spună nene. Cum i-o zice, nea Marine, nea Minele, nea Mărinică, cum i-o zice?

Suntem în clădirea Agenţiei economice, în sala de festivităţi. Mulţi oameni. Se uită atent la mine. Mă cântăresc ba politic, ba comercial. Ne aşezăm la masă, Octavian Groza şi cu mine şşi-mi permit să-l invit, aşa cum se cuvine, şi pe mult prea modestul Marin Ceauşescuţ. Într-un târziu acceptă să vină, se uită în jos, e jenat, nu vrea să iasă cu nimic în faţă. Ce să caute dumnealui într-un prezidiu la o întâlnire cu un scriitor, dar eu ştiam câte poezii recită în momentele de intimitate acest admirabil om şi-l chem în continuare şi începe discuţia propriu-zisă.
(va urma)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

×