Insulele Caraibe

Echipajul Phoenix a pornit din nou la drum după oprirea de aproape două luni in Trinidad. Luni, 15 martie, am făcut ieşirea. O vizită la Serviciul Imigrări şi una la Vamă şi gata! Cu formele de ieşire ne-am oprit la un magazin duty-free de unde am cumpărat ceva bere şi whisky la un preţ rezonabil. Ajunşi la barcă ne-am pregătit de plecare: am ridicat motorul şi barca de serviciu (dinghy), am strâns husa de la randă, tenda, am scos masa din cockpit şi am pornit motorul. Ne-am dezlegat de la buoy şi am părăsit ancorajul. Ne-am oprit la un doc de unde am luat motorină ieftină. Cu tancul şi bidoanele pline am ieşit în larg pe o mare cu valuri mari datorate refluxului. M-am chinuit să pregătesc o friptură de pui la două tigăi "în cote şi-n janunche", vorba lui Ştefan Hruşcă. Toată noaptea am navigat alternând cu Marius carturi de câte două ore. Am avut vânt de 25 cu rafale de până la 30 de noduri ceea ce ne-a permis o navigaţie rapidă. Dimineaţa (16.03), la ora 6:30, se putea distinge insula Grenada la 10 mile distanţă.

În ultimii ani, pasajul dintre Trinidad şi Grenada a devenit periculos datorită atacurilor piratereşti. Au fost câteva situaţii în care bărci pescăreşti au atacat yachturile care traversau canalul ce desparte Trinidad de Grenada. Piraţii vin la bord şi, sub ameninţarea armelor, iau aparatura de bord, bani şi lucruri de valoare. Este o experienţă traumatizantă şi păguboasă. Multe yachturi se asociază şi navighează împreună în speranţa că aşa sunt mai puţin vulnerabile. Având deja experienţa traversării Golfului Aden frecventat de piraţii somalezi şi yemeniţi, ne-am luat inima-n dinţi şi am traversat fără incidente.

Grenada este stat independent format din trei insule: insula cu acelaşi nume, precum şi insulele Carriacou şi Petit Martinique. Toate trei se află situate între Marea Caraibelor şi Oceanul Atlantic.

La ora 8:00 am ancorat în Prikly Bay. Este un ancoraj bine cunoscut celor care vin dinspre Trinidad deoarece este port de intrare. Prikly Bay este un golf larg, mărginit de dealuri pe care s-au construit vile cochete. Ne aşteptam ca insula să fie plină de verdeaţă şi de flori. Am fost dezamăgiţi; totul era uscat, veşted. Fiind navigatori conştiincioşi am făcut intrarea care ne-a costat 27 de dolari. Ofiţerul de la Vamă ne-a spus că de 40 de ani nu a fost aşa o secetă. Nu mai plouase de câteva luni. Ni s-a atras atenţia să economisim apă. După-amiază am făcut o plimbare în împrejurimi. Pe plajă ne-am reîntâlnit cu o familie de navigatori elveţieni pe care îi cunoscusem în Ceuta. Profitând de happy hour de la Yacht Club, am savurat câteva beri şi am povestit ce-am făcut fiecare.

A doua zi (17.03) am luat un autobuz ca să vizităm capitala Grenadei, Saint George. Este un oraş caraibian tradiţional. Partea veche a oraşului, numită Carenage, are numeroase clădiri din cărămidă roşie. Această cărămidă a fost adusă acum 200 de ani de vasele comerciale şi era folosită ca lest.

Am vizitat fortul, am filmat şi am fotografiat. La un ponton era tras un vas de pasageri mare cât un deal. Oraşul era plin de turişti care umblau ca şi noi să vadă cât mai multe. După atâta plimbare ni s-a făcut foame. Un cubanez stabilit în oraş ne-a recomandat un local unde se mănâncă bine. I-am urmat sfatul şi am servit Roti. Este o mâncare tradiţională în Caraibe. Roti se pregăteşte astfel: se prepară un aluat din care se face o clătită mare. Aceasta se umple cu diferite mâncăruri. Noi am luat miel cu curry şi sos iute. Clătita se împachetează ca un plic. Este foarte apetisantă şi săţioasă. Ne-am reîntors la barcă.

Joi dimineaţă (18.03) am urmat o nouă  destinaţie: insula Carriacou situată la 14 mile distanţă. Am navigat când cu vele, când cu motorul. Ultimele patru mile au fost cu vânt din faţă şi cu valuri mari. Apropiindu-ne de ancorajul Tyrrel Bay am avut surpriza plăcută să vedem două yachturi prietene: Revery (SUA) cu Nancy şi Jim şi Jonathan (Italia) cu Silvia şi Luigi. I-am cunoscut în şantier în Trinidad. Ne-am salutat şi am căutat loc de ancoraj. A doua zi (19.03) am avut program administrativ. Marius a reparat câte ceva, iar eu am ascuns lucrurile în spaţiile de depozitare. Prietenii ne-au vizitat pe rând. Văzând că nici dinghy-le nu era dat jos s-au oferit să ne ducă la mal, să ne ducă gunoiul, să ne cumpere pâine etc. I-am refuzat politicos. Sâmbătă (20.03) ne-am mobilizat şi noi. După-amiază am mers la mal să vizităm locul. Tyrell Bay este cel mai bun ancoraj al insulei. Este bine protejat de dealurile din împrejurimi şi de o mare lagună mărginită de mangrove. Pe una din laturi se găseşte un mic şantier de reparaţii prevăzut cu travelift. Am mers pe singura stradă din localitate, destul de circulată de altfel. Am vizitat magazinul alimentar de unde am cumpărat o pâine caldă, foarte bună. Mai era o gheretă unde se vindeau câteva legume şi ceva fructe. Am mai văzut şi trei taverne, toate prevăzute cu internet wireless. Asta, da, surpriză! Seara ne-am petrecut-o cu Nancy şi Jim. Era de fapt ziua de naştere a lui Nancy; împlinea... 81 de ani!

Nancy Abott este un exemplu pentru orice femeie. În ciuda vârstei arată excelent. Este foarte activă, prezentă, cu un dezvoltat simţ al umorului. A început navigaţia de la 17 ani. Are trei copii şi nenumăraţi nepoţi. Împreună cu actualul partener, Jim(79 de ani), reuşesc să se descurce admirabil cu yachtul lor de 13 m lungime. În Trinidad i-am luat un interviu pentru colecţia mea de femei din toată lumea.

Ştiam de eveniment, aşa că am fost pregătiţi: câteva flori rupte dintr-o tufă şi un album cu Delta Dunării. Nici Nancy nu a fost mai prejos; numeroase gustărele şi rom-punch din belşug. A fost o seară agreabilă. Duminică (21.03) am fost într-o scurtă vizită şi la italieni. Am schimbat impresii şi ne-am spus planurile de călătorie. Ne-am luat rămas bun. Cine ştie când ne vom mai revedea.

Am ridicat ancora şi am parcurs câteva mile până la Sandy Island (insula nisipoasă). E o limbă de nisip cu câţiva palmieri pe plaja albă. Reciful din apropiere este bun pentru snorkelling. Am ancorat între un catamaran de charter şi un superyacht. Marius s-a scufundat să verifice ancorele; erau bine prinse. Am fost la plajă, am făcut baie. În timpul nopţii a sunat alarma de la GPS. Dimineaţa am văzut că grapasem cam 10 m, eram aproape de recif. Am pornit motorul şi am ridicat ancorele. Am parcurs o milă până în ancorajul din faţa oraşului Hillsborough, oraşul port şi capitala a insulei Carriacou. Ne-am oprit aici pentru o scurtă vizita. Am făcut ieşirea şi ceva cumpărături. Am părăsit Grenada şi, după o oră jumătate de navigaţie (6 mile), am ajuns în statul St. Vincent & the Grenadines. Prima insulă la care oprim este Union Island. Am ancorat în Chatham Bay, un golf bine protejat cu o plajă lungă de aproape o milă. Pe plajă se vedeau câteva aşa-zise restaurante, de fapt câteva mese şi un mic bar. Au venit localnici cu barca şi ne-au invitat să luăm cina "în oraş". O porţie de homar costa aproximativ 37 de dolari. Marius a decis: vom avea acelaşi meniu dar gratis! S-a echipat cu labele, ochelarii şi harponul din dotare şi, călare pe dinghy, a plecat la vânătoare. Într-un capăt al plajei erau multe stânci. A legat bărcuţa de o stâncă şi a purces la acţiune. A prins repede doi peşti şi un homarel. A stricat vârful de la săgeată; a venit la barcă, l-a schimbat şi s-a întors pe câmpul de luptă. Bătălia s-a încheiat la asfinţit. Căpitanul a prins în total 5 homari şi 5 peşti inamici. N-au fost supravieţuitori. Cina afost delicioasă: homari fierţi udaţi cu rom. Peştii rămân până la noi ordine în frigider; am pentru ei un meniu glorios: saramura!
Marţi dimineaţă (23.03) ne-am trezit fără prea mare chef. Cu toate astea, am ridicat ancora şi am părăsit golful. Merita să mai stăm o zi, dar timpul nu e de partea noastră. Următoarea destinaţie: insula Bequia de care ne despart 25 de mile. Primele mile le-am străbătut cu vânt travers apoi am avut vânt strâns de 18-20 de noduri care ne-a deviat patru mile de la destinaţie. Am intrat în ancoraj în volte lungi cu vânt de 25 de noduri cu valuri mari. Admirality Bay, ancorajul nostru, era plin de ambarcaţiuni: bărci de pescuit, bărci cu motor, superyachturi sub pavilion britanic, aparţinând Casei Regale, de toate formele, mărimile şi culorile.

Bequia este cea mai mare insulă din grupul de 32 de insule numit Grenadine. Este o insulă foarte verde comparativ cu celelalte, toate fiind de origine vulcanică. Pădurile tropicale, vegetaţia luxuriantă, fauna bogată, peşti, păsări sunt atribute ale majorităţii insulelor. Bequia are însă ceva special: un aer boem, localnici prietenoşi, un mediu nealterat de hoardele de turişti care invadează zilnic insula pe calea apei sau a aerului. Deşi mai erau aproape două săptămâni până la Paşti, era evident că lumea se aduna pentru această ocazie. Evenimentul anului este Regata anuală de Paşti care aliniază la start bărci locale şi yachturi de curse. Atmosfera de sărbătoare cu întreceri tradiţionale şi petreceri nesfârşite atrage lumea ca un magnet. Noi nu vom putea participa la sărbătoare. De Paşti vom fi în Saint Martin.

A doua zi (24.03) am vizitat, filmat şi fotografiat atât dimineaţa, cât şi după-amiaza. Joi (25.03) la ora 6:30 am ridicat ancora şi am plecat. Aveam de parcurs 45 de mile până la insula stat, Santa Lucia. Am vizitat cu binoclul şi insula St. Vincent pe lângă care am trecut motorizând. În jurul orei 16:00 ajungem la primul ancoraj al insulei Santa Lucia, Petit Piton. De fapt nu ancoram, ne legam de un buoy, cu ajutorul (5 dolari) unor localnici cu barca. Tot ei au dus o parâmă la ţărm şi au legat-o de un copac. Aşa se procedează aici de foarte mulţi ani. Merită efortul deoarece peisajul e spectaculos. Petit Piton e un tanc de stâncă acoperit de pădure, având 743 m înălţime. Marius a avut mai multe şedinţe foto atât seara, cât şi dimineaţa (26.03). La ora 11:00 ne-am dezlegat de la copac şi de la buoy şi am luat-o de-a lungul coastei. Aveam de parcurs 16 mile până la următoarea locaţie. Vremea era superbă, păcat că nu am avut vânt. Am ajuns în dreptul unui golf cu o intrare îngustă, mărginită de pereţi stâncoşi. Marius a propus să intrăm în Marigot Bay pentru o scurtă şedinţă foto şi o filmare. A meritat vizita. Este cel mai frumos, şi protejat loc din insula Santa Lucia. Sunt hoteluri de lux, yachturi asemeni dar, deşi e foarte turistic, bunul gust şi rafinamentul se văd cu ochiul liber. Ne-am urmat drumul până în Rodney Bay unde am ancorat printre alte zeci de yachturi. Căutam să fim aproape de plaje şi resorturi pentru a beneficia de internet.

Rodney Bay este foarte cunoscută printre navigatori. Participanţii la cursa transatlantică ARC (Atlantic Rally for Cruisers), care porneşte din Las Palmas de Gran Canaria, îşi are punctul terminus în acest golf. Cursa a fost iniţiată în 1986 de Jimmy Cornell, roman de origine. Cursa se organizează anual şi la ea participă în jur de 200 de ambarcaţiuni din toată lumea. Aceasta a dus la o înflorire a insulei, oferind oportunităţi de afaceri şi implicit locuri de muncă.

La puţin timp după ce am ancorat am văzut un yacht cunoscut: Klondike (SUA). Pe Don şi Kate i-am cunoscut în 2003 în timpul traversării Oceanului Indian şi a Golfului Aden unde au fost fugăriţi de piraţi. Norocul lor a fost că aveau un motor performant în comparaţie cu barca piraţilor. Ne-am bucurat să-i vedem. Au venit la barcă şi Kate ne-a furnizat informaţii legate de  aprovizionare. Ne-am întâlnit mai târziu la Yacht Club şi am stat de vorbă la un rom-punch. I-am rugat să-mi dea poza pe care au făcut-o în Aden cu mine îmbrăcată în arăboaică. Mi-au îndeplinit dorinţa în aceeaşi seară. A doua zi ei au plecat spre Bequia la regata.

Sâmbătă (27.03) am stat la barcă şi ne-am făcut temele. Marius a scris jurnalul, eu am scris pentru Jurnalul Naţional. Duminică (28.03), Marius a reparat motorul de la dinghy care dădea rateuri.

Dimineaţa (29.03) ne pregătim din nou de drum. Am urcat barca de serviciu şi motorul am închis hublourile. În timp ce Marius scotea ancora, eu la timona urmam direcţia indicată de Marius. Ieşim din golf şi ne bucurăm de un vânt din travers de 20 de noduri. Am depăşit insula Santa Lucia şi Marius ridica randa. Navigăm cu 5 noduri. Până la următoarea insulă, Martinique, avem de parcurs 32 de mile. Marius a dat drumul la linia de pescuit. Spera să avem peşte proaspăt în meniu. Din păcate, planurile lui au fost spulberate, mai precis, agăţate. Erau multe bidoane de plastic pe post de geamanduri, de care erau legate scule de pescuit sau cuşti pentru prins homari. Linia de pescuit s-a agăţat de una din geamandurile improvizate. Am pornit motorul şi am încercat să recuperăm linia. Am pierdut o momeală scumpă şi n-am prins nimic. Să fie de sufletul peştilor!

Am intrat în marele golf Rade de Fort de France. Nu aveam hărţi cu această insulă, aşa că Marius a fost precaut, ne-am apropiat încet de zona de ancoraj din dreptul oraşului. Am ancorat în apropierea fortului. Insula Martinique este sub administraţie franceză, iar capitala este oraşul Fort de France. După ce am ancorat şi Marius a verificat ancorele, ne-am grăbit să mergem la mal. Voiam să ne convingem cât de franceză e insula. O primă bună impresie a fost făcută de docul amenajat pentru dinghy. Am străbătut câteva străzi. Oraşul e cochet, am remarcat câteva clădiri cu arhitectură deosebită. Am întrebat unde este un supermarket şi ni s-a răspuns cu multă amabilitate. Nu eram neapărat cu foamea-n gât. Suntem latini şi avem gusturi comune cu dragii de francezi. Începând cu Trinidad şi terminând cu Santa Lucia am fost sub influenţa gusturilor anglo-saxonilor. Ne-am repezit ca apucaţii la baghetele crocante, brânza savuroasă şi vinul roşu. Am găsit în sfârşit cafea decofeinizată. Cu aşa o pradă ne-am întors la barcă; nu ne mai trebuia nimic. Vorba lui Marius, citez din jurnalul lui de bord: "nu ne-a mai păsat prea mult de arhitectura locală sau de influenţa civilizaţiei franceze în Caraibe".

Marţi (30.03) am acordat oraşului atenţia cuvenită. Fortul datează ca aşezare din secolul 17. Câteva clădiri sunt remarcabil construite: Biblioteca Schoelcher proiectată de arhitectul Henri Picq în maniera lui Gustave Eiffel, clădirea Prefecturii a cărei arhitectură este inspirată de Micul Trianon, Versailles, clădirea Teatrului. Un frumos parc amenajat numit Savana şi piaţa de mirodenii sunt alte puncte de atracţie. După ce am încărcat memoria digitală cu imagini ale oraşului ne-am ocupat iar de noi şi slăbiciunile omeneşti. Am făcut o aprovizionare mai serioasă că doar venea Paştele. Încărcaţi cu bunătăţi, cu rucsaci în spate şi sacose în mâini am ajuns cu greu înapoi la casa noastră plutitoare.

Miercuri (31.03) ne-am trezit de dimineaţă. Am strâns tot şi am ridicat ancora. Cum spunea bunica mea, călătorului îi şade bine cu drumul. Plecam cu regretul că nu am avut timp mai mult să vizităm în amănunţime insula. Rămâne pe data viitoare.

Am decis că vom naviga până în Dominica, o altă insulă stat. Am citit în cartea pilot că atmosfera nu e prea plăcută, deoarece sar toţi să ceară bani, sunt ancoraje cu probleme, aşa că am decis să ne oprim în Guadeloupe, insulă franceză. Am navigat cu vânt bun, am vizitat Dominica de la două mile distanţă, cu binoclul. În cursul nopţii am ajuns în dreptul insulei Guadeloupe. După miezul nopţii (1.04) hotărâm că cel mai bine ar fi să navigăm fără oprire până în Saint Martin. Am navigat în continuare cu vele, cu motorul, în funcţie de dispoziţia Zeului Eol. Joi dimineaţa (2.04) am ajuns în dreptul insulei Montserrat. Insula este cunoscută datorită erupţiei vulcanului cu acelaşi nume în anul 1997. Marius a avut ocazia să vadă insula la doar câteva luni după erupţie. Vulcanul fumega destul de serios chiar şi acum. De la Montserrat am mai navigat încă 127 de mile. În cursul nopţii am văzut tot felul de ambarcaţiuni: vapoare, pasagere luminate feeric, yachturi. E o zonă foarte circulată. Dimineaţa (2.04) puteam vedea bine insula Saint Martin. Auzisem atâtea poveşti despre ea încât îmi părea familiară. Marius a lucrat aici câţiva ani şi era firesc să fie uşor emoţionat. Sper să-şi poata revedea prietenii şi să nu fie dezamăgit. La ora 8 dimineaţa am ancorat în Marigot Bay. Ne aşteapta o lună de muncă; avem de verificat motorul, de sudat piese, de fixat pilotul de vânt. Vom avea o perioadă de odihnă activă. Suntem mulţumiţi că am reuşit ca în timp record, două săptămâni ,să vizităm câteva insule din Caraibe aparţinând mai multor state. Sunt locuri frumoase care merită văzute. Poate că descrierile mele au fost sărăcacioase şi nu am putut să redau cum se cuvine atmosfera caraibiană. Pentru românii care trăiesc şi muncesc pe aceste meleaguri sigur nu e de-ajuns. Unii consideră aceste locuri Raiul pe pământ. Pentru mine, Raiul e un loc de suflet şi nu unul de muncă. Grădina de la Mâneciu şi poiana de la Suhard nu le dau pe cea mai frumoasă plajă din lume.
Mulţumim Jurnalului Naţional pentru găzduire. Expediţia continuă.