Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Călătorul valah îl visă pe Sfântul Nicolae care îi spuse: „Cuvine-se ca şi răsăritul creştin să fie sub pavăza mea, aşacum este apusul... Mâine du-te la preotul catedralei şi cere-i să-ţi dea mâna mea cea dreaptă, mâna care binecuvântează, s-o duci în ţara ta, căci acolo prinţii au stat întotdeauna cu sabia în mână, gata să apere dreapta credinţă!”.
Cu puţină vreme înainte ca secolul să se schimbe, pe la sfârşitul anilor 1500, un călător valah pornise într-o lung periplu prin cetăţile italiene. Veneţia, Napoli, Bari...
Într-un început de decembrie moale şi învăluit în ceţuri, Nicolae, călătorul, intrase să se închine în catedrala bareză la sfântul al cărui nume îl purta. Moaştele ierarhului Mirei Lichiei erau păstrate într-o casetă ferecată, învăluit în haine cu fireturi scumpe. Locul era plin de pelerini asemeni lui, care nu găseau nici un disconfort să doarmă, noaptea, pe străduţele înguste din preajma catedralei, acceptând, când şi când, pomana localnicilor ori câte un pled să se învelească... Călătorul nostru intră în biserica înaltă, mirosind a smirnă şi a ceară parfumată. Se prăvăli dinaintea sfântului, în rugăciune. Înainte de a pleca, mai privi o dată moaştele ierarhului Nicolae. Observă atunci că sfântului îi lipsea o mână, cea stângă... „Curios” – îşi spuse – „unde să fie mâna care lipseşte?”
