Noua Zeelandă are licuricii ei.

De curand am avut sansa sa vad sute de licurici pe malul unui rau ce curge in inima Wellingtonului prin gradina botanica. A fost un peisaj ireal. Sute de luminite stralucind rece in bezna noptii radiind o lumina albastra, distincta, produsa de o enzima numita lu­ciferaza. Licuricilor din Noua Zeelanda (Arachnocampa luminosa) le place linistea, intunericul si atmosfera umeda. Numele maori de "titiwai" in­seamna proiectat peste apa. Daca in Wellington sunt cu sutele, in pes­te­rile din Waitomo se gasesc cu zecile de mii. Este incredibil. Plimbandu-ma pe sub licurici nu m-am putut ab­tine sa nu ma gandesc ca probabil asa aratau si stelele pentru oamenii din vechime, atunci cand se puteau vedea pe cer cu sutele de mii, iar poluarea luminoasa era o expresie ce nu se inventase inca. Aceasta impresie a durat pana cand am avut sansa sa ajung sub cerul liber, intr-o noapte fara luna, in Stonehenge Aotearoa. Aici exista o replica a Stonehenge – Anglia adaptata pentru emisfera sudica: pilonii cercului respecta punctele cardinale si echinoctiile asa cum se vad de aici din sud.

Fiind sfarsit de aprilie, Calea Lactee rasarea in toata splendoarea sa si am vazut pentru prima data in via­ta centrul galactic asa cum il ve­dem in fotografii – umflat la mijloc ca si cand am rasturna doua oua-ochiuri unul peste altul. Am privit in directia gaurii negre supermasive ce se afla in centrul ei in timp ce deasupra, milioane de licurici stelari albi, rosii si albastri straluceau ca un cufar cu bijuterii imprastiat pe bolta. Am va­zut norii lui Magellan, cele doua galaxii vecine, deformate de forta de atractie gravitationala a Caii Lactee. Pentru prima data in viata am vazut ce­rul cu stele si m-am simtit acasa, in galaxia noastra. Daca ridicam ma­na parea ca aproape puteam sa le ating. In jurul meu la orizont, nici o lumina. Ma aflam in Wairarapa.

Noua Zeelanda nu este numai un loc unde gasim specii unice de animale si plante, de asemenea este si ultimul bastion in care putem vedea stelele asa cum le vedeau stramosii nostri, cei care au inventat calendarul si cultura. Cei care isi masurau timpul dupa trecerile Lunei (luna) pe cer si cei care si-au trimis acolo sus povestile, invatamintele si dorintele. Totul intr-o atmosfera de vis, cu un orizont negru cam cum era in Europa acum aproximativ 50 de ani. De atunci, oamenii au inceput sa aprinda din ce in ce mai multe lumini noaptea si cerul a devenit poluat inca o data. Poluat cu prea multa lumina.

Adaptarea fiintelor vii la alternanta zi-noapte – denumita ritm cir­ca­dian este esentiala pentru buna functionare a organismelor vii, inclusiv a noastra a oamenilor. Ne odih­nim perfect in somn doar daca avem intuneric complet, de aceea in noptile cu luna multi oameni nu puteau dormi – fiind considerati lunatici. Astazi exista studii care demonstreaza o corelatie directa intre cancerul la san si lumina pe care trebuie sa o suporte in timpul noptii proveni­ta de la iluminatul stradal. Mii de specii de pasari si broaste testoase sunt pe cale de disparitie datorita lu­minii nocturne, care le distruge ritmul si ciclul de viata.

Unde au disparut stelele copilariei noastre? Le-au alungat oamenii si au transplantat in urma lor un orizont portocaliu noaptea in care din cand in cand doar planeta Venus isi mai arunca lumina asupra oraselor, um­brita fiind de traficul avioanelor ce vin si pleaca. Daca vrem sa ne uitam la stele trebuie sa calatorim pana la ca­patul lumii sau sa ne uitam la foto­grafiile de pe internet.

Constelatiile si planetele nu mai sunt o parte intrinseca din viata noastra pentru simplul fapt ca nu se mai vad. Traind incojurati de lumina portocalie nocturna ne-am despartit voit de patrimoniul cultural si evolutionar atat de bogat odata. Poluarea luminoasa ne face sa uitam adevaratul nostru loc in univers, si numai in Statele Unite produce pierderi de 5-10 miliarde de dolari anual, consuma incredibil de multe resurse naturale si polueaza aerul pe care il respiram prin genera­rea inutila de electricitate (din energia fosila). Poluarea luminoasa face rau vietatilor nocturne ce nu se mai pot reproduce atunci cand lumina este prea intensa. Poluarea luminoasa distruge cerul. Cati dintre noi isi pot aduce aminte cum arata Calea Lactee cu adevarat?

Vestea buna este ca dintre toate relele cu care trebuie sa ne batem pentru a salva planeta, poluarea luminoasa este cel mai simplu de com­ba­tut. Tot ce trebuie sa facem este sa stin­­gem lumina ce arde fara rost noap­­tea sau sa imbunatatim designul lam­pilor de strada. Acest simplu fapt poate aduce economii de miliarde de lei la facturile de energie, si acesta este doar un mic beneficiu. Fiecare dint­re noi putem contribui, chiar si o re­ducere cat de mica a pu­terii be­curilor din casele proprii va diminua aceasta amenintare cat se poate de reala.

Daca doriti sa aflati mai mult, exista multa informatie pe pagina de internet a Asociatiei Internationale a Cerului Negru – IDA (International Dark Sky Association), ce in 2008 avea aproximativ 5.000 de membri din peste 70 de tari. Sau pur si simplu intrati pe pagina Observatorului Astronomic Amiral Vasile Urseanu ce sustine campania "Ai dreptul la noapte" de pe www.poluareluminoasa.ro. Munca acestor asociatii a facut posibila infiintarea de rezervatii si parcuri in care inca ne putem uita la stele. Noua Zeelanda are la randul sau in curs de omologare o asemenea rezervatie, sub patronajul UNESCO, in regiunea Canterbury – Lake Tekapo. Tot aici exista o foarte puternica asociatie ce militeaza pentru pastrarea cerului negru, parte a Royal Astronomical Society of New Zealand. Aceasta asociatie a reusit sa implementeze un program in care 1.300 de lumini originale din portul Auckland au fost inlocuite cu 650 de becuri de consum redus si design ecologic, ce au facut posibila economi­si­rea cu 15% a electricitatii utilizate!

Se stie ca multe pasari, animale si insecte se ghideaza dupa campul magnetic in navigare, dar stiati ca animalele marine se ghideaza si dupa stele? Intr-un studiu efectuat la Universitatea din Danemarka – Odense s-a demonstrat faptul ca focile sunt ca­pabile sa recunoasca stelele si grupurile de stele inauntrul unui pla­ne­tariu modificat. Aceste animale au ca­pacitatea extraordinara de a re­cunoaste si folosi stelele in migratiile lor. Si daca focile au facut-o de mii de ani, de ce sa ne mai miram ca Ocea­nul Pacific a fost colonizat de polinezienii navigatori stelari? Viata este misterioasa si magica, asa ca data viitoare cand veti vedea o stea ca­za­toare puneti-va o dorinta, in mod sigur se va indeplini.