Plaza de la Inmaculada

Când ne iese în drumul spre alte şi alte destinaţii o piaţă mică, discretă, ce pare că desparte în două nu numai un mare bulevard, ci şi o mare lume, e normal să ne oprim paşii, fie şi numai pentru câteva minute, să respirăm adânc un aer de toamnă târzie, cu nori generoşi pe infinitul albastru, şi să ne uităm în stânga şi în dreapta, aşteptând o adiere care să mişte cumva frunzele mari căzute pe asfaltul puţin obosit, frunze de final de veac şi de început de visare, frunze mai late decât palmele noastre întotdeauna prea fragile pentru o strângere de mână adevărată.

Plaza de la Inmaculada din Leon, din orăşelul spaniol care asunde, în spatele unei aparenţe rigide, multe nuanţe pline de sensibilitate şi de contur neaşteptat, stă în mijlocul Bulevardului Santo Domingo, despicând tandru un peisaj care pare că duce peste tot, fără să ducă undeva anume, un peisaj care ni se aşterne într-un fel ciudat, incredibil de banal şi de emoţionant, în minte şi-n suflete, ca un colind din alte vremuri, ca un portativ de imagini prea puţin celebre care, odată ajunse dincolo de pleoape, îşi rezervă dreptul la o eternitate confuză ce trece mereu prin filtrul amintirilor şi vorbelor nespuse la vreme.

Monumentul din centru, inaugurat undeva spre mijlocul secolului XX, într-o zi de vară care nu prevestea în nici un fel toamna în care mi-a ieşit şi mie în drum, este opera unor cunoscuţi arhitecţi ai zonei, care şi-au pus amprenta pe oraş, ca pe o sticlă de vin de colecţie pe care o păstrează cu respect umanitatea, pe un raft deloc somptuos, deloc intimidant, la îndemâna prafului care înnobilează până şi cele mai pretenţioase adevăruri. Bănci reci stau pe margine, într-un cerc care dă impresia că nu se mai închide niciodată, iar verdele aproape învins şopteşte la ureche simfonii cu frunze uscate şi cu doruri minţite. O piaţă mică, într-un oraş mic. O amintire valoroasă care ţine de urât unor inimi întotdeauna prea singuratice, indiferent de anotimpuri.