"Sunt din tara care nu mai exista!"

Autorul acestui articol publicat de BBC s-a nascut intr-o tara care nu mai exista. Nu, nu e vorba de URSS. Anja Mutic a vazut lumina zilei in Iugoslavia.

Sunt dintr-o tara care nu mai este. Imi amintesc cum, la vreo 20 de ani de la destramarea ei, in 2011, am plecat intr-o calatorie sperand sa-mi gasesc Iugoslavia pierduta. Nu ma gandeam deloc ca, de fapt, ea nu mai exista. Oficial, pe atunci locuiam la New York. Eram de profesie calator, castigand din relatarile si povestirile adunate de la oamenii intalniti prin locurile colindate. Eram tot timpul plecata, scrie Anja. 

Dar, indiferent de destinatia urmatoarei mele deplasari, ma urmarea o intrebare: dar Casa mea, unde este? Devenise obsedanta, chinuitoare. Am copilarit la Zagreb, pe vremea aia al doilea oras ca marime din Iugoslavia, acum capitala Croatiei. Mica fiind adunam tot felul de chestii. Aveam, printre altele, sapte papusi Barbie. Si adidasi Nike, de culoare roz, adusi de tata din Mexis. Eram foarte mandra.

La televizor ma uitam la filme americane, eram indragostita de Bob Dilan, imi placeau poeziile lui T.S Eliot, ascultam The Smiths. Parintii mei se certau des. In general, aveam o copilarie dintre cele mai normale. Dar in 1990, Iugoslavia a inceput sa se rupa in bucati in timpul razboiului, iar lumea din jurul meu se micsora cumplit. Si cu cat se prelungea razboiul, cu atat tavanul cobora deasupra capului meu.

Eu cresteam, dar tavanul se apropia tot mai mult si nu aveam ce face, ma sufocam in acel spatiu inchis, dar nu doream sa-mi traiesc restul vietii incercand sa stapung tavanul cu capul. Imi doream ca deasupra sa fie cerul inalt si albastru. Si am plecat. Nu m-a gonit nimeni. Am plecat de bunavoie in 1993.

Dupa mai bine de 15 ani m-am hotarat sa plec acolo unde a fost patria mea si sa vad ce a mai ramas din ea, sa incerc sa aflu rostul acelor razboaie izbucnite dupa ce Slovenia si-a proclamat, in 1991, independenta: un drept pentru care a luptat Croatia, a fost un ingrozitor razboi civil in Bosnia, iar Serbia a fost bombardata de NATO in 1999...

Nu ma interesa politica trecutului. Imi doream sa simt emotiile pe care acea tara inexistenta le mai trezeste in sufletul oamenilor care au pierdut-o. Am aterizat la Zagreb intr-o dimineata rece de octombrie. Spre seara m-am urcat in autobuzul care, dupa 12 ore, ajungea la Skopje, capitala Macedoniei, unde nu ma astepta nimeni.

Am calatorit sase saptamani - cam sapte zile pentru fiecare fosta republica iugoslava, astazi state independente: Croatia, Slovenia, Serbia, Muntenegru, Bosnia si Hertegovina, Macedonia. Am intalnit multi oameni, in special la o "ceasca de cafea". In Iugoslavia sa bei cafea cu cineva era o chestiune de onoare. Si de fiecare data cand interlocutorii mei incepeau sa povesteasca, speram sa aud ceva care sa sintetizeze intreaga drama a unei generatii care inca tanjeste dupa locurile copilariei.

Nu s-a intamplat asa. S-a intamplat insa altceva. Povestile oamenilor au dvenit factorul central al calatoriei. Am stat de vorba cu zeci de persoane, de la filosofi si fosti combatanti, la politicieni si poeti, activisti, pictori si artisti, muzicieni, profesori si angajati ai organzatiilor neguvernamentale.

"Trebuie sa recunosc, pentru mine Iugoslavia nu s-a terminat. Este o parte din viata mea, poate una mica, dar este acolo", a afirmat, spre exemplu, Dance Calovska. "Se traia mult mai bine pe atunci", a apreciat o femeie simpla, mestecand, intr-un cazan urias, renumita zacusca de ardei rosu.

Am notat tot, si-a continuat relatarea Anija Mutic. Unii aduceau vorba de politica, altii incercau sa gaseasca vinovati, avansau teorii proprii ale destramarii Iugoslatiei. Altii povesteau despre ei, despre copilarie, prieteni, vecini, rude.Oameni de care nu mai stiau nimic. Unii erau furiosi, altii dezamagiti, disperati. Unii erau melancolici, altii se simteau tradati, abandanati. Dar sentimentul general era pierderea a ceva foarte valoros.

M-am intors la New York fara sa aflu raspunsul, fara sa fiu vindecata. Dar calatoria in fost Iugoslavie mi-a oferit posibilitatea de a privi in sufletul oamenilor care au trait candva in Iugoslavia si au ramas fara ea. Dupa sapte ani incep incet sa ma impac cu gandul ca notiunea de acasa este ceea ce te schimba. Sentimentul de apartneneta si-a pierdut din tarie, iar tara unde m-am nascut si am crescut a ramas sa existe doar in imaginatia mea.