Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Auguste Emile Picot (1844-1918) este unul dintre marii bibliografi ai Franţei – îi datorăm bibliografia exhaustivă a operei lui Corneille, de exemplu –, unul dintre primii care au cules ştiinţific şi au răspândit în Occident folclorul românesc, e cel care a înfiinţat prima catedră de limba română la o universitate vest-europeană (la Paris, în 1875)... Lui Emile Picot, Franţa, ca şi România, îi datorează mult, în plan cultu-ral. Puţini însă îl cunosc într-o altă postură a lui, cea de... spion al lui Napoleon al III-lea la curtea Principelui Carol I. Ca secretar francez al Principelui Carol I, a tras cu ochiul, a analizat şi a trimis informaţiile la curtea imperialăde la Paris, pe masa de lucru a lui Napoleon al III-lea. Codificate sau pur şi simplu strecurate ca nişte in¬formaţii oarecare printre date de interes general sau istorii de fa¬milie, relatările sale ajungeau mai întâi la mama sa sau la Madame Hortense Cornu (sora de lapte a împăratului) , de unde apoi erau retransmise la curtea de la Tuileries. Toate aceste scrisori sunt publicate acum pentru prima dată în limba română.
________
Scrisoarea a IV-a
Romania, Bucuresti, (nedatată, 1867)
Către Madame Hortense Cornu
Mă grăbesc, Doamnă, să aduc în discuţie Prusia, a cărei influenţă asupra politicienilor de la Bucureşti dumneavoastră păreţi a vă teme că a cescut prea mult.
Mai întâi, ca politica externă, cabinetul de la Berlin nu vrea, defel, să se amestece în problemele Orientului; el aşteaptă ca Franţa să se pronunţe în legatură cu acestea. La propunerile pe care Alteţea Sa Regală, prinţul Charles-Antoine le-a făcut domnului Bismarck sperând să determine o atitudine comună împotriva proiectelor moscovite, primul-ministru a răspuns clar că nu există şi nu va exista vreo alianţă ruso-prusacă, dar că guvernul regelui are mână liberă în tratarea acestei chestiuni.
Consulul Prusiei la Bucureşti este o persoană cu inteligenţă limitată şi de modă veche. El nu e în stare să lumineze ministerul prusac cu privire la ce se întâmplă în România. De aceea, părerile sale n-au nicio influenţă asupra Prinţului.
Ideile prusace ar putea fi adoptate, oarecum, doar în legatură cu armata şi întrucât nota din “Constituţionalul” pare a vă fi neliniştit, cred că ar fi util să dezvolt puţin acest subiect.
E greu de făcut, de la distanţă, un tablou fidel al confuziei care domneşte în diversele corpuri ale armatei române: nicio ţinută, nicio disciplină, niciun respect pentru superiori; lipsa oricăror aplicaţii militare, lipsa oricăror rezultate pozitive, la orice nivel. Ofiţerii sunt ignoranţi şi majoritatea, incapabili; soldaţii, prost echipaţi, prost antrenaţi. Comandanţii nu ştiu să se facă respectaţi de către inferiori şi adesea ei înşişi sunt un exemplu de dezordine. Locotenenţii şi căpitanii joacă cărţi prin tripouri cu subofiţerii şi cunosc destule exemple de comandanţi care au tocat banii soldaţilor. Însă lenea şi risipa nu sunt singura nefericire a armatei romane, cât mai ales starea de spirit foarte proastă. Prinţul nu poate conta pe niciun regiment şi are o încredere mediocră în proprii lui soldaţi.
O paradă sau o revistă militară a acestor trupe e un spectacol lamentabil. În 6/18 trecut, am avut ocazia, de Bobotează, să vedem o defilare solemnă a Gărzii. Greu de imaginat ceva mai trist! Soldaţii mergeau la întâmplare, fără să păstreze rândurile, iar ofiţerii n-aveau nici măcar grija să comande prezentarea armelor şefului Statului. Din această cauză, Prinţul s-a întors la Palat furios şi a hotărât să ia, imediat, măsurile cele mai energice. Reforma în armată trebuie să fie radicală, a declarat, formal, Alteţea Sa în discursul pe care l-a adresat ofiţerilor, cu ocazia Anului Nou. Tot ce este acum în armată trebuie schimbat, pentru că e mult mai simplu de organizat o armată pe baze noi decat de refăcut, parţial, in zonele ei cele mai declasate.
Reorganizarea cuprinde, obligatoriu, două elemente distincte: recrutarea armatei şi regulamentul trupei.
În ceea ce priveşte primul punct, este evident că nu putem visa, cu modestul nostru buget, să întreţinem o armată permanentă şi numeroasă; la un moment dat, va trebui să putem să facem apel la toate forţele vii ale ţării.
Este, deci, înţelept şi indispensabil ca naţiunea întreagă să fie în stare să ţină arma în mână şi că va trebui să recurgem la sistemul Landwehr, sistem a cărui aplicare a devenit universală.
Cred că problema recrutării va fi tranşată în acelaşi fel de către toate persoanele care o vor studia dezinteresat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre ragulamentele militare.
Se înţelege prin “regulamente” legile şi ordonanţele care conduc la formarea corpurilor, instrucţia soldaţilor, avansarea ofiţerilor, manevrele, disciplina precum şi dispoziţiile generale care trebuie respectate. Regulamentul actual din armata română, spre ruşinea noastră numit ‘regulament francez”, nu e decât o compilaţie primară a legilor şi decretelor traduse fără inteligenţă, fără metodă şi fără aplicaţie. Armata însăşi nu-l cunoaşte şi de aceea e urgent fie de a-l modifica, fie de a-l schimba în întregime.
Dispoziţiile organice actuale păcătuiesc, în primul rând, printr-o prea mare indulgenţă. Sistemul cel mai sever ar fi, cu siguranţă şi cel mai bun pentru armata română. Cu vechea metodă rusească a knutului, s-a putut forma soldaţi excelenţi! După retragerea ruşilor, armata română a intrat într-un declin constant. Fuzionarea trupelor valahe cu regimentele moldave, intrigile lui Cuza şi Florescu, pasiunile, ura, viciile, dezordinea şi lipsa unor pedepse au făcut să dispară orice urmă de disciplină. Nu se va ajunge să se restabilească încrederea în armată decât prin măsuri foarte drastice.
Prinţul vrea să se ocupe personal şi fără odihnă de problema armatei. Soldat până în adâncul sufletului, el nu poate suporta ruşinea să vadă aceste adunături ridicole de oameni zdrenţăroşi care compun actuala armată. Pentru a-şi atinge mai sigur scopul, el s-a gândit ca ar fi bine să adopte regulamentele prusace, bazându-se pe mai multe raţiuni.
1. Regulamentele prusace sunte de o severitate inflexibilă şi nu se pretează în niciun caz, la vreo indulgenţă;
2. Regulamentele se apropie, în mai toate toate punctele, de vechiul sistem rusesc care a dat cele mai bune rezultate şi pe care mulţi ofiţeri l-au păstrat, în mare.
3. Prinţul cunoaşte profund aceste regulamente şi va putea să le urmarească cu toată rigoarea.
Nu există, în toată această acţiune, nimic care ar putea deveni ofensator pentru Franţa. Trebuie să marturisesc, spre ruşinea mea, că majoritatea lucrurilor supărătoare care există în ţară sunt numite, nu ştiu de ce, ‘instituţii franceze”; e adevărat că, adesea, imitatorii n-au înţeles nici măcar primul cuvânt din ceea ce pretind că au copiat.
Pentru a forma soldaţi după regulamentele prusace e, fără nici o îndoială, preferabil să se recurgă direct la cei care au obişnuinţa de a le pune în practică; e, deci, natural ca Prinţul să cheme câţiva ofiţeri prusaci care să-i execute ordinele. El va putea să se înţeleagă mai uşor cu ei şi să exercite, aşa cum doreşte, comanda absolută. Să nu vă temeţi, Doamnă, dacă vor veni, la Bucureşti, câţiva ofiţeri germani; prezenţa lor nu va avea un caracter oficial şi chiar mai mult, ei nu-i vor înlocui în întregime pe ofiţerii francezi.
După părerea mea, Prinţul are dreptate să nu vrea ceea ce s-ar numi o misiune militară prusacă; el vrea doar instructori de bună calitate care nu vor avea altă îndatorire decât să-i execute, punctual, ordinele. Deşi încă nu s-a stabilit oficial, se pare că ofiţerii germani vor avea conducerea regimentelor de linie, iar corpurile de elită vor fi date instructorilor francezi. Prinţul a discutat, deja, această organizare cu consulul Franţei care va cere să vină noi ofiţeri de la Paris.
Pentru a ne întoarce la prusacii care vă dau bătăi de inimă, Doamnă, aceştia nu vor fi foarte redutabili. Regele însuşi s-ar opune să fie trimişi în România instructori cu funcţie oficială, ci mai curând ofiţeri în retragere.
Sper, Doamnă, că toate temerile Dumneavoastră cu privire la acest aspect se vor risipi. Prinţul dovedeşte, în tot ceea ce face, o prudenţă care mă uimeşte încontinuu. Cred că a început să domnească. Societatea se supune, deja, unei discipline iar ministerul, împins cu sabia de la spate, a repurtat, ieri, in Cameră, o victorie nesperată. Prinţul ma încântă, pot spune cu toată sinceritatea, şi cred, Doamnă, că nu vă voi surprinde spunând că văd la el doar calităţi deosebite.
Alteţa Sa a plecat, chiar azi, la Iaşi, unde prinţul Frederic va veni să-l întâlnească. Pe de altă parte, era necesar să fie văzut în Moldova, din pricina intrigilor ruseşti.
Plecarea Prinţului m-a făcut, în vârtejul pregătirilor, să cam mâzgălesc această scrisoare, fapt pentru care vă cer cu umilinţă iertare. Deoarece Dl. Bălăceanu mă aşteaptă să plece cu scrisoarea, acum mi-e imposibil s-o redactez din nou. Îndrăznesc să sper, Doamnă, că veţi scuza această lunga şi fastidioasă corespondenţă şi vă rog să fiţi convinsă de ataşamentul şi de profundul meu respect cu care am onoarea să fiu devotatul Dumneavoastră servitor.
Emile Picot.
Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
