Intălnire fascinantă cu teoria culorilor

Puţină lume ştie că Goethe şi-a dedicat o bună parte din viaţă şi din energia sa creatoare scrierii unei lucrări fascinante: Farbenlehre (Doctrina sau teoria culorilor). Privită multă vreme cu condescendenţă drept scrierea unui amator in ale opticii, apărută cu un secol şi jumătate după descoperirile genialului Isaac Newton. La o privire mai atentă insă, apare surprinzător faptul că Goethe era extrem de bine documentat, pus la curent cu noile descoperiri in materie, gata să-l contrazică prin nenumărate experimente chiar şi pe ilustrul său predecesor. De altfel, presimţind că va fi atacat, autorul doctrinei constată in finalul lucrării că, in istoria ştiinţelor naturii, o seamă de excelente realizări se datorează adeseori unor laici. Incălcănd, poate, unele rigurozităţi pur ştiinţifice, marele scriitor şi filozof propune o viziune fascinantă asupra lumii colorate, pornind de la următoarea aserţiune cu tente mistice: "Ochiul işi datorează existenţa luminii. Lumina işi creează un organ după asemănarea sa, pentru ca lumina internă s-o intămpine pe cea din afară…".

Culorile fiziologice

In debutul teoriei sale, Goethe aduce in discuţie şi analizează numeroase exemple din care rezultă faptul că ochiul determină o serie de senzaţii subiective aflate in contradicţie uneori flagrantă cu realitatea obiectivă. Dacă primim o lovitură puternică in ochi, vedem stele verzi. Orice obiect de culoare albă pare mai mare decăt unul de aceeaşi dimensiune colorat in negru. Un obiect opac luminat simultan de lună şi de o lumănare dă două umbre colorate: prima galbenă, a doua albastră. Aceste umbre devin negre in zona in care se suprapun. Dacă privim cătva timp o fereastră puternic luminată şi apoi inchidem brusc ochii, vom vedea aceeaşi imagine necolorată. Dacă deschidem ochii alternativ, privind o coală de hărtie albă şi una neagră la marginea lor vor apărea culori complementare (verde şi purpuriu). Seria de exemple este impresionantă şi cercetarea funcţiei fiziologice indeplinită de ochiul uman nu poate să ţină seama de impactul culorii asupra reacţiilor noastre nervoase sau psihice. Goethe a mai analizat şi efectele luminii orbitoare sau slabe, culorile patologice (cu o bună cunoaştere asupra diverselor forme de daltonism), ajungănd la concluzia că spectrul colorat formează un ansamblu de impresii subiective create de ochi, chiar şi in absenţa excitaţiei luminoase (visăm in culori care nu au insă durabilitate).

Culorile fizice

Din punct de vedere al fizicienilor, culorile sunt provocate de lumina albă in condiţii extrem de bine determinate. La trecerea prin medii căt de căt tulburi, albul poate vira de la albul pur la cele mai felurite culori. La refracţia prin dioptri plani, prisme, lentile, suprafeţele omogene albe sau diferit colorate apar fie deplasate, fie diferit nuanţate. Fundul unei căzi de baie umplută cu apă pare inălţat, iar o baghetă dreaptă cufundată oblic in apă pare frăntă. Dispozitivul construit de Newton pentru descompunerea luminii albe solare trece lumina printr-o fantă, evidenţiind succesiunea culorilor. Pe baza unui număr impresionant de experimente, Goethe susţine că nu avem de a face cu o descompunere a luminii albe, ci cu un fenomen de imprăştiere a acesteia către două margini foarte apropiate. El demonstrează că spectrul prismatic şi cel analog al curcubeului nu conţin toate culorile. Purpura nu se poate obţine decăt prin amestecul de violet şi roşu, iar acelaşi material, colorat şi transparent, işi va schimba culoarea in funcţie de intensitatea luminii. Goethe a mai observat că alternarea culorilor se poate realiza nu numai prin alternanţă in timp, ci şi prin alternanţă in spaţiu. Devenind un poantilist avant la lettre, el a alăturat arii colorate atăt de mici, incăt privite de la o distanţă suficient de mare ele nu mai sunt percepute separat.

Culorile chimice

Marele gănditor a studiat şi problemele practice legate de pigmenţi şi vopsitorie. In acest domeniu el a intămpinat insă dificultăţi in tentative de a aplica amestecului de pigmenţi coloraţi legile amestecului de lumină colorată. Pigmentul galben combinat cu pigmentul albastru dă culoarea verde, in timp ce lumina galbenă combinată cu lumina albastră are ca rezultat lumina albă. Cu toate acestea, Goethe a reuşit să deschidă orizonturi surprinzătoare in relaţia chimie-culoare. El a atras atenţia asupra modificării unor coloranţi vegetali atunci cănd aceştia sunt trecuţi de la starea bazică la starea acidă. De asemenea, a semnalat existenţa unor culori fizice, imposibil de reprodus in laboratoare, la fluturi sau la penajul păsărilor. Intr-un capitol al teoriei sale, intitulat "Relaţii de vecinătate", Goethe a propus, cu o intuiţie remarcabilă, o serie de… vecini care ar trebui să colaboreze in analiza culorilor. Aceştia ar trebui să fie filozoful, fizicianul-matematician, naturalistul, vopsitorul, fiziologul, patologul, fizicianul experimentator, muzicianul. Surprinzătoare adunare de specialişti, dar perfect justificată dacă recunoaştem căt de copleşitoare este pentru noi "simfonia culorilor". Este drept, in unele secvenţe, Goethe a căzut pradă unor frivolităţi datorate mai cu seamă mentalităţilor epocii, dar şi unei certe aplecări spre un misticism de tip Faustian.

Goethe a identificat drept culori pozitive galbenul, portocaliul şi roşul-gălbui, susţinănd că acestea induc o dispoziţie activă, vioaie, dinamică. Culori negative: albastrul, indigoul, violetul cu efecte de nelinişte, moliciune, nostalgie. Să fi simţit asta şi Bacovia, marele nostru ingăndurat?