Palatul în stil Louis Xii din Strada Verde numărul 9

Înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din 2004, poziţia 1413, cod B-II-m-A-19131, este în prezent proprietatea Solar Boneh, o firmă de construcţii industriale şi civile "cu relaţii", înfiinţată în 1992. Condiţiile în care statul a vândut un monument categoria A, care nu îi aparţinea şi care de altfel era revendicat atât de un posibil descendent al familiei Niculescu Dorobanţu, cât şi de Aşezământul Ion. C. Brătianu, sunt neclare.

TAŢIANA (1870-1940)
Fiica lui Ion C. Brătianu, mărturisea într-o scrisoare din tinereţe că a "luat toată cochetăria şi uşurinţa" nelăsând nimic celorlalte trei surori: Sabina, Măriuţa şi Pia. "A fost dintotdeauna foarte frumuşică. Îi plăceau hainele de gală, blănurile, pălăriile. Îi plăceau lucrurile frumoase. Cochetă când era vorba de ea, era la fel de cochetă când era vorba de casă. Voia ca totul să fie perfect şi le spunea prietenelor ei: O să vă arăt cutare cameră când o să fie complet mobilată.

Adesea doar ceea ce e provizoriu durează, şi din păcate, mătuşa Taţi n-a putut niciodată să realizeze ceea ce-şi pusese-n gând să facă", scria în 1943 Nicolae Pillat, nepotul ei. Marea ei pasiune a fost muzica, iar dacă Sabina se limita la a asculta şi a organiza concerte, Taţiana a luat aproape toată viaţa lecţii de "solfegii", fiind maniera ei preferată "pour passer le temp". "În 1900 s-a căsătorit cu Ilie Niculescu Dorobanţu, căruia toată lumea îi spunea Nicol. Mătuşa şi unchiul au avut un fiu, Ion, care s-a născut în 1901. Îi spuneam Budu", scria Nicolae Pillat.

ÎN STIL LOUIS XII
În scrisoarea de la 9 mai 1910 către Măriuţa Pillat, sora ei aflată la Paris, Taţiana spunea: "cred că vom avea o casă foarte frumoasă în stil Louis XII cu piatră sculptată şi brique apparentă". Zidăria aparentă de cărămidă în nuanţe diferite de roşu, elementele constructive şi decorative, ferestrele ample cu menouri sculptate în piatră în stil neo-gotic francez, detaliile traforate ale teraselor şi ferestrelor, cornişele, gargouile, siluetele turnurilor, toate amintesc de catedralele gotice şi conferă clădirii distincţia şi eleganţa unei reşedinţe de la începutul secolului al XX-lea.

La 25 septembrie 1913 Taţiana mărturisea surorii sale mai mari, Sabina Cantacuzino "de castelele de pe Loire nu îţi mai vorbesc, sunt orbită de atâtea frumuseţi şi foarte mândră am constatat că fără comparaţie posibilă cu acestea, casa mea este foarte frumoasă".
Din păcate, din cauza străzii înguste, palatul pare înghesuit.

Se păstrează încă jocul faţadelor dintre piatra frumos sculptată şi cărămida aparentă de diferite nuanţe, aşezată într-un model romboidal, care este deosebit, remarcându-se expresivitatea compoziţiei. Are parterul marcat printr-un soclu înalt din piatră. Golurile faţadelor sunt tratate diferit, având forme foarte variate.

Ancadramentele ferestrelor şi portalul intrării oficiale sunt elegant sculptate. Arcul frânt marchează toate ferestrele, portarurile şi elementele decorative. Vitraliile contribuie de asemenea la crearea atmosferei.

Din arhivele PMB aflăm că cererea pentru autorizaţia de construcţie a unei case cu subsol, parter şi etaj a fost depusă la 14 mai 1910. Planurile primesc autorizaţia nr. 7402 de la 3 iunie 1910 pentru "un corp de clădire cu 2, 3 şi 4 caturi, de zid masiv, acoperit cu ţiglă", având o suprafaţă de 668.29 mp. Lucrările de construcţie au început în 1910 şi s-au încheiat deabia în 1923.

Planul reşedinţei este neregulat. Casa mare cu etaj, bine luminată, avea la demisol sufrageria de vară, office de vară, bucătăria, pivniţa, cămara, oficiu şi camere ale slugilor. Spre stradă la parter era anticamera şi biroul, un hall mare, iar spre grădină, salonul, florăria şi sufrageria, apoi oficiul, cămara, camerele slugilor şi o baie. Vestibulul parterului, luminat de ferestre cu vitralii, este decorat original cu sculpturi aşezate ingenios, pentru a mări spaţiul, are două scări.

La etaj spre stradă erau sala de studiu şi biblioteca, apoi un salon cu ferestre ample în stil neogotic, iar spre grădină, odaia doamnei şi cea a domnului, amândouă aveau o baie comună şi acces pe terasă. Din odaia doamnei se intra în odaia copilului, apoi urma camera guvernantei, o baie şi scara de serviciu.

MUZEU ÎN MINIATURĂ
Pentru a decora interioarele căminului ei, în afară de artă tradiţională românească, Taţiana a achiziţionat obiecte din anticariatele din Paris şi München. Din Spania de asemenea a adus piese de mobilier şi tapiserii.




În august 1911 se afla la Karlsbad, urmând să plece la München şi Paris, îi cerea Sabinei adrese de anticari. Apoi îi scria acesteia la 3 septembrie 1911, din München, "am fost la anticari, dar nu au nimic pentru mine, adică pentru stilul palatului, care este făcut în stil francez gotic şi are sculpturi fine, am găsit la Gregor două bahuts, dar nu de comparat cu al lui Ionel, sunt mai mult din locuinţe. La Böhler, la care am găsit lucruri foarte frumoase, mai ales Renaissance, am văzut şi două bahuts gotice frumoase, dintre care unul cu picturi şi sculptură, iar celălalt numai cu sculpturi, fiecare 2.500 de mărci.

La Holbing nu am găsit decât sfinţi. Mi-a dat adresa casei Hess, pe care o vinde el toată şi care conţine o odaie întreagă gotică. Îmi pare rău că n-am nimerit cu tine aici, fiindcă ai autoritate mai multă, eu nu prea îndrăznesc".

Un an mai târziu, în noiembrie 1912, aflăm din scrisoarea către Măriuţa, că Taţiana amenaja "salonul şi biroul lui Nicol, sufrageria şi bufetul fiind terminate. Peste o lună va fi de abia gata partea în care şădem acuma. De cealaltă nu mai vorbesc. Nădăjduiesc că o să o am la vară sau la toamnă. Mâine abia ne vom muta în odaia noastră de culoare, ca să aranjez pe a lui Ion. Am şi multă întârziere, fiindcă l-am trimis pe Zamfir la mama să îi scuture casa, astfel încât voi aştepta pentru mine".

O lună mai târziu o anunţa pe aceasta că "a sosit chauffeurul, dar că în casa cea nouă, nici o înaintare. Pare că lucrătorii au adormit cu toţii şi arhitectul cu ei". Saloanele, biroul, sufrageria trebuie să fi fost foarte frumoase, făcute ca de "arătare". Interiorul era probabil un muzeu în miniatură.

NU ESTE DE VĂNZARE
După primul război, Ilie Niculescu Dorobanţu avea probleme financiare, iar Taţiana îi scria Sabinei, la 4 decembrie 1920 "viaţa se scumpeşte din ce în ce, cu toate că se anunţă o grabnică ieftinire. (...) Nicol mi-a scris ca să mă întrebe dacă consimt ca să primească oferta lui M. Blank, care vrea să ne cumpere casa. Dar când mă gândesc ca să dau casa mea, la care am muncit atât, acestui om infect şi infam, nu mă pot hotărî. În orice caz, nu mai puţin de 15 milioane". Deşi oferta era una avantajoasă, soţii Niculescu Dorobanţu au refuzat-o.

CUFUNDAT ÎN LINIŞTE
După moartea fiului lor au dus o viaţă retrasă. După moartea soţiei sale, Ilie Niculescu Dorobanţu scria nepotului său: "Nu-ţi poţi imgina cât e de îngrozitor să rămâi singur, aşa cum am rămas eu. Nu pot să cred că n-o voi mai vedea. De fiecare dată când se deschide uşa, mi se pare că va intra în cameră, dar degeaba. Săraca Taţi, ar fi fost de 100 de ori mai bine să fi murit eu, nu ea, o femeie plină de viaţă, sănătate şi bunătate.

A suferit 32 de zile, inima ei care era atât de puternică s-a oprit brusc, probabil din cauza infecţiei. La 12 noiembrie 1940, la 11:30, s-a stins încet, privindu-mă, şi aveam impresia că voia să îmi spună ceva. Despărţirea asta a fost îngrozitoare. Stau tot aici, într-un apartament pe care mi l-am amenajat la demisol. N-aş mai fi putut să stau sus, căci tavanul dormitorului a fost distrus de cutremur, iar peretele dinspre grădină stă să cadă, înclinat între cinci şi opt centimetri. Casa a avut mult de suferit în urma cutremurului".

"Unchiul Nicol şi-a amenajat acolo un apartament, în două camere mai mici. Îmbătrânit, un pic adus de spate, slăbit - el, care cântărea mai mult de o 100 de kilograme, bolnav, unchiul trăieşte acolo singur, trist, pierdut şi fără scop. Înconjurat de nenumărate fotografii ale soţiei şi fiului său, nu-i mai rămâne decât amintirea celor pe care i-a iubit", mărturisea N. Pillat. Ilie Niculescu Dorobanţu a murit singur la 8 noiembrie 1943.

TESTAMENT
De la începutul secolului al XX-lea şi până în 1941, Ilie Niculescu Dorobanţu a fost şeful organizaţiei liberale din Ilfov, de multe ori prefect de Ilfov şi director timp de 34 de ani al băncii Ilfov. În testamentul său, făcut public încă din timpul vieţii sale, a donat acest imobil Aşezământului Ion C. Brătianu cu condiţia ca acesta să devină muzeu şi să poarte numele său, al soţiei şi al fiului lor. Soţii Niculescu Dorobanţu au lăsat prin testament "efecte, acţiuni şi obiecte cu care să se înceapă şi să se întreţină muzeul, menit în special să strângă în el amintirile familiei şi eventuale achiziţiuni ale altor persoane", spunea la înmormântarea acestuia, la 11 noiembrie 1943, George Marinescu, directorul Aşezământului Ion C. Brătianu.

Pe website-ul Primăriei Bucureşti http://www.pmb.ro apar două dosare de revendicare a acestui imobil. Dosarul nr. 9372 de la 7 august 2001 care reprezintă o cerere de revendicare prin Legea 10 a domnului Ion Miclescu. Acest posibil descendent al familiei Niculescu Dorobanţu revendică din 1995 imobilul. La 22 ianuarie 2002 a fost depus dosarul nr. 22048 prin care Aşezământului Cultural Ion C. Brătianu revendica imobilul. Până în prezent, nici o restituire.