Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bucureştiul era considerat în secolul al XIX-lea un fel de sucursală a Parisului, devenise cunoscută vorba: când Parisul strănută, Bucureştiul are guturai. Să nu ne lăsăm însă păcăliţi, întrucât "în Bucureşti sunt multe lucruri bucureştene. Multe lucruri şi multe aspecte. Specific prin pitoresc era însă Calea Victoriei", scria Mircea Damian.
În momentul cel mai elegant al zilei aceasta părea "umflată ca apele Bârladului când se topesc zăpezile. De atâtea gambete, canotiere, jobene, nu se mai vedea trotuarul. Erau şi pălăriile doamnelor. Cu păsări, cu flori, cu voalete. Toţi se cunoşteau, toţi se salutau. (...) Cred că niciodată n-am să mai văd atâtea dudui frumoase, atâtea ţilindre, atâtea ghete albe", povestea Gheorghe Jurgea-Negrileşti în volumul Troica amintirilor. Sub patru regi. Lucru confirmat de altfel de toate fotografiile de epocă, mai puţin cea din 1877, în care nu vezi un suflet pe stradă.
HOTELURI ŞI RESTAURANTE
Între Bulevardul Elisabeta şi Strada Ion Câmpineanu este o distanţă de 100 m în care întâlnim astăzi hotelurile: Bulevard, Capitol, Capşa, Ramada, Majestic, Novotel şi Continental. Majoritatea lor erau deja în 1886: Grand hotel de Boulevard, Frascatti sau Oteteleşanu, Capşa, Continental - fostul Broft, Hotel English, Hugues, Luvru - actualul Capitol. Apoi aici erau renumitele cafenele Capşa, Fialkowski, Riegler, celebră pentru indienele şi caracurile sale, şi restaurantele Hugues, cu marele Trompette, glorie culinară a epocii, şi Frascatti, unde prepara maestrul Gillet, bucătarul Regelui Carol I.
CASA RESCH
Mergând spre Palatul Regal dinspre Capşa, pe partea dreaptă, după proprietăţile Bossel, era casa Resch. Giuvaergiul Joseph Resch venise, se pare, de la Viena şi deschisese în 1837 un atelier pe Calea Victoriei numărul 54. Nepoţii, Carol Resch (1852-1937) şi Heinrich Resch (1855-1930) au continuat meseria bunicului lor, păstrând timp de aproape 90 de ani tradiţia şi atelierul de pe Calea Victoriei.
În 1875 clădirea Resch a fost cumpărată de "melionarul" Grigore Eliade, care a transformat-o în Hotel English. Acesta era "fiul unui cârciumar bogat, de unde şi numele de Cârciumărescu, ce se dăduse, incult, dar deştept şi întreprinzător, antreprenorul unor lucrări din Portul Brăila. Angloman, hainele, ghetele, mobilier toate le aducea de la "London". A murit în anul 1901, la vârsta de 88 de ani.
CALEA VICTORIEI NR. 52
În cartea "Bucureşti. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX", doamna Cezara Mucenic aminteşte de casele Resch de pe Calea Mogoşoaei. Astfel, din Arhivele PMB, dosarul 104, fila 83 din anul 1856, aflăm că prima etapă a acestei clădiri datează din 1856. Casa proiectată de către arhitectul Ernst Wolsch o vedem în imaginea din anul 1877, înainte de transformările făcute de Grigore Eliade. La jumătatea secolului XIX era o casă impunătoare, cu trei caturi şi ceas pe acoperiş, situată în faţa Teatrului Naţional. Trebuie amintit însă contextul perioadei în care a fost construită. În anul 1862, Piaţa Mare a Teatrului a fost pentru prima dată pavată cu piatră cubică importată din Belgia, iar trotuarul, primul din Capitală, începea de la Bulevardul Elisabeta şi ajungea până la Grădina Episcopiei, a fost inaugurat în 1867.
În autorizaţia de construcţie, arhitectul Burelli, angajat al Primăriei, recomanda, întrucât clădirea era "prea mare să se facă legături de fier la capetele grinzilor, la fiecare etaj, (...) şi să se pună cărămidă bună". Casa avea "cam 8.5 stânjeni înălţime la faţadă". Astăzi pare o clădire modestă, fără a fi urâtă. Faţadele nu prezintă elemente decorative din abundenţă, balcoanele accentuând intrarea printr-un gang. Ferestrele mari au ancadramente simple.
"Coridorul de acces este plasat central pe faţadă, având scara de acces la etaj, în latura opusă intrării", scrie doamna Mucenic. Acest corp de clădire este în formă de U, "aripile nu mai folosesc de-a lungul lor galeria pentru circulaţie, ea apărând prezenţa numai ca element de legătură între cele două aripi. Curtea interioară are rol de aerisire şi iluminare a încăperilor, permiţând dezvoltarea de spaţii duble, unul deschis spre stradă, altul spre curte sau, mai precis, spre galeria care se deschide spre curte".
DUPĂ RĂZBOI
Printr-un capriciu al întâmplării, clădirile de alături şi Teatrul Naţional au fost atinse de bombe în timpul celui de-al doilea război mondial. Clădirea de alături fiind reconstruită, în timp ce Teatrul a fost demolat. Tresăriri ale vremurilor de altădată sunt peste tot în Bucureşti, trebuie doar să vrei să le observi. Mulţi dintre bucureşteni nu cunosc Pasajul Englez sau cel puţin nu cu acest nume, cu atât mai puţin povestea sa. Gangul întunecos îi ţine la distanţă pe majoritatea, numai curioşii se aventurează.
Fostul Hotel şi Pasaj English este în prezent doar o scurtătură şi imobil de locuinţe, cu câteva ateliere şi magazine la parter cu vitrine moderne, subsolul fiind neutilizat.
CEASORNICARUL DIN PASAJ
Una dintre surprizele Pasajului este atelierul de ceasornicărie al lui Radu Dumitru. Aici se realizează reparaţii, recondiţionări atât ale mecanismelor, cât şi ale carcaselor, monturilor, dar şi evaluări, cumpărări sau vânzări de ceasuri şi pendule. Asemenea lui Constantin Ionescu, care are alături un atelier de reparaţii încălţăminte şi marochinărie, Radu Dumitru a învăţat meseria din familie. Cum intri în micul atelier pereţii plini de cadrane îţi arată ora exactă, şi nu orice fel de ceasuri, ci adevărate piese de excepţie: cu mecanismul vizibil sau cu dantelării, muzicale sau nu, printre care un interesant ceas cu pendul, aşa-zisul ceas bunic în curs de restaurare. Ceasornicarul vă poate da multe amănunte despre fabricanţi, stil sau complexitatea mecanismelor, întrucât farmecul ceasornicelor constă în combinaţia dintre artă şi mecanică.
