Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Decorul antic al Italiei cu ruinele grandioase îndemna la reluări şi continuări, astfel nu e de mirare că Renaşterea a început aici. Noul stil, iniţial considerat “exagerat şi trufaş” – chiar risipă de materiale – a cucerit treptat cu strălucirea sa întreaga Europă.
Decorul antic al Italiei cu ruinele grandioase îndemna la reluări şi continuări, astfel nu e de mirare că Renaşterea a început aici. Noul stil, iniţial considerat “exagerat şi trufaş” – chiar risipă de materiale – a cucerit treptat cu strălucirea sa întreaga Europă. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, dispariţia necesităţii de fortificare a locuinţelor secundare şi redescoperirea formelor clasice a reşedinţei de vară coincid. Vila redevine un simbol al statutului şi puterii proprietarului, cât şi mijlocul de a le câştiga.
În prima jumătate a secolului al XVI-lea, tipărirea cărţilor cu modele arhitecturale a răspândit noul stil. Printre cele mai cunoscute astfel de lucrări sunt cele ale lui Serlio, Jacques Androuet du Cerceau şi Hans Vredeman de Vries, care a publicat la Anvers între 1555 şi 1587 27 de volume cu exemple, inclusiv amenajări de interioare şi de grădini.
Vila Imperială a ducilor Albani din Pesaro, orăşel situat pe malul Adriaticii, este o reşedinţă construită în timpul Renaşterii, turnul său dominând parcul natural San Bartoldo. Numele se datorează împăratului Frederic al III-lea de Habsburg, care a pus piatra de temelie la insistenţele ducelui Alessandro Sforza, întrucât proaspătul împărat se afla la Urbino, după ce fusese învestit de papă la Roma.
În 1512, familia Sforza din Pesaro se stinge fără moştenitori, iar familia Della Rovere îşi extinde influenţa asupra oraşului, fiind numiţi de papă duci de Urbino. În 1635, prin căsătoria lui Ferdinando II cu Victoria Della Rovere, proprietatea şi titlul sunt moştenite de familia Medici şi apoi de nobilii Lorena. Ulterior, un timp a devenit mănăstire iezuită, unde erau adăpostiţi călugării expulzaţi din Spania şi Portugalia. În 1777, papa Pius VI acordă drept de proprietate familiei Albani, fiind şi în prezent reşedinţa de vară a nobililor Castelbarco Albani.
Vila Imperială
Complexul arhitectural prezintă două faze succesive: prima clădire, construită de Alessandro Sforza în secolul al XV-lea, respectă canoanele fortificării, cea de-a doua fiind ridicată între anii 1530 şi 1540 din dorinţa familiei Della Rovere.
Iniţial a avut o dublă funcţiune, fiind reşedinţă şi structură defensivă. Nu se cunoaşte numele arhitectului, probabil a fost Lorenzo Lorena sau Giorgio Orsini da Sebenico, care lucrau pentru familia Sforza în Urbino. Clădirea este o construcţie rectangulară cu etaj, simplă, fără decoraţii, cu o curte interioară mică şi turn. Portalul intrării este din piatră de Istria, în centru fiind situat blazonul familiei Sforza. În interior se observă o atentă preocupare pentru obţinerea unei locuiri confortabile, facilitată de dispariţia necesităţii de fortificare.
Vila Della Rovere
În secolul al XVI-lea, Francisco Maria I Della Rovere şi Eleonora Gonzaga, soţia lui, au adăugat un nou corp şi au amenajat grădini, întrucât în epocă ideea de frumos se contura ca un echilibru organic între natură şi arhitectură, transformând astfel complexul într-o vilă, în sensul tradiţional. Girolamo Genga a coordonat atât construcţia noului corp, amenajarea grădinilor, cât şi decorarea interioarelor. Clădirea este retrasă în spatele reşedinţei Sforza. Faţadele lucrate casetat sunt decorate cu nişe, logii, coloane şi pilaştri în stil ionic. Ancadramentele ferestrelor şi uşilor din piatră simple, deloc opulente, dau farmec clădirii.
Planul vilei se desfăşoară pe trei niveluri, adaptându-se terenului, primele două sunt spaţiile de locuit, iar ultimul o terasă. Din dorinţa de a realiza o simetrie perfectă între arhitectură şi peisajul înconjurător, grădinile Renaşterii erau adesea impresionante opere de artă. Arhitectul Girolamo Genga a împărţit spaţiul din jurul edificiului în trei părţi distincte: o grădină cu jocuri de apă, grote, de unde se urcă printr-o scară dublă la etajele superioare. Terasa cu baluştri pe acoperiş, o noutate în epocă, oferă o panoramă minunată a întregii zone.
Interioare în trompe l’oeil
Între anii 1529 şi 1532 au fost transformate şi interioarele reşedinţei Sforza. Îndemânarea unor artişti precum fraţii Dossi, Francesco Menzocchi, Raffaellino del Colle, Bronzino şi Camillo Mantovano se observă în scenele care îl înfăţişează pe Francesco Maria I Della Rovere şi în rafinatele trompe l’oeil, ce amăgesc ochiul cu sculpturi şi elemente de arhitectură pictate, o artă totală căreia nu îi mai lipseşte decât muzica.
În cele opt săli cu fresce – sala Jurământului, a Cariatidelor, a Semibusturilor, a Cupidonilor, a Muncilor lui Hercule, a Fluviilor şi a Zodiacului – situate la primul etaj al reşedinţei vechi se observă influenţa şcolii lui Rafael.
În secolul al XVIII-lea, când intră în stăpânirea papalităţii, au fost făcute modificări, întrucât vila devenise mănăstire. Astfel au fost amenajate pentru călugării iezuiţi o trapeză, depozite, chilii şi oratorii. În această perioadă au dispărut unele fresce şi decoraţii în stuc, considerate improprii, una din cele opt săli cu fresce fiind transformată în seră pentru viermi de mătase. Toate aceste alterări au fost remediate în urma restaurărilor realizate de famlia Albani la jumătatea secolului al XIX-lea şi apoi în 1903.
După cel de-al doilea război mondial au fost necesare variate lucrări de restaurare şi consolidare. În urma cutremurului din 1999, complexul arhitectural a fost închis pentru lucrări de consolidare şi restaurare, fiind redeschis publicului în 2005.
