Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La rondul al doilea al Kiseleff-ului, la intersecţia cu Strada arhitect Ion Mincu, întâlnim fosta reşedinţă a unei familii nobiliare poloneze. Construită la începutul celui de-al doilea război mondial în imediata apropriere a fostei reşedinţei regale din Kiseleff a Reginei Elena şi moştenitorului tronului României, clădirea are o poveste frumoasă. Cu siguranţă numele Adina Woroniecka nu este la fel de cunoscut ca Adina Take Ionescu, deşi este vorba despre aceeaşi persoană.
MARIAJELE
Adina Olmazu a fost căsătorită prima dată cu Dumitru Cordescu, de care a divorţat în 1919, apoi între 1919-1922, cu Take Ionescu, rămas văduv după o căsnicie de 35 de ani. Rămâne însă repede singură, întrucât în 1922, în timpul unei călătorii la Roma, Take Ionescu s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a murit. După decesul neaşteptat al celui de-al doilea soţ, aceasta a fost doamnă de onoare a Reginei Maria, rang păstrat până în 1928, când s-a recăsătorit.
În februarie 1928, ziarul Dimineaţa scria despre logodna de la Nisa a Adinei Ionescu cu prinţul Woroniecki, ministru plenipotenţiar al Poloniei în Franţa. Iar la 7 aprilie Independance Roumaine anunţa căsătoria acestora la Arhiepiscopia din Paris. Martori au fost Louis Barthou ministru de Externe francez, Constantin Dimandy, ministrul plenipotenţiar român la Paris, Elena Văcărescu şi câţiva apropriaţi ai prinţului.
NOBILUL POLONEZ
Jan Korybut Woroniecki aparţinea unei vechi familii poloneze, un diplomat de carieră, a fost ministru plenipotenţiar al Poloniei, la Moscova, Petersburg, Londra, Washington şi Paris, în 1928 urmând să plece în Japonia. Acesta a refuzat numirea, preferând să se retragă din diplomaţie. "Un om de o deosebită modestie, justeţe, un aristrocrat. Era total antimonden", spunea Mircea Nasta, în cartea Poveşti ale Domnilor din Bucureşti, a doamnei Victoria Dragu Dumitriu. Cânta la pian, la fel ca şi soţia sa. "N-am văzut o privire mai limpede decât a acestui om modest şi fermecător. În următorii ani, aveam să îl întâlnesc în plimbările lui. N-am văzut haine mai ponosite purtate cu mai mare eleganţă, deşi era invariabil încălţat cu pantofi de tenis. Nu ştiam că întâlnisem primul exemplar autentic de aristocrat scăpătat şi dezrădăcinat", amintea Luli Sturdza în cartea Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat, ţie care le citeşti. A murit "prin 1965" spunea Mircea Nasta.
INTERVIU CU O PRINŢESĂ
Mai multe despre Adina Woronieka aflăm din revista Mirroir du Bucarest, dintr-unul din rarele interviuri acordate, bineînţeles într-o franceză impecabilă. Prinţesa spunea "sunt româncă, dar am şi sânge albanez, căruia îi atribui vivacitatea caracterului şi combativitatea mea. Îi datorez, de asemenea, şi cultul prieteniei". "Am fost fiică unică, adorată, teribil de răsfăţată", trimisă la studii la Notre Dame de Sion din Paris. "Sunt muziciană, elevă a uneia dintre cele mai bune interprete a lui Chopin, doamna Pantès, de la Conservatorul din Geneva. Acum muzica mea nu mă mai mulţumeşte, prefer muzica altora." Evită să vorbească despre politică, şi povesteşte despre voiajele sale "mi-a plăcut enorm să călătoresc, în Africa, în Asia şi bineînţeles, în Europa. Franţa este ţara unde mă simt acasă, îmi este dragă şi familiară. Dar am o slăbiciune pentru Italia, ţara frumuseţii, a tuturor frumuseţilor. Şi aş vrea să fac o călătorie în insulele Hawai, înainte ca civilizaţia să irosească poezia lor". De asemenea, aceasta mai spunea că mergea "frecvent în Polonia, la ţară. Iubesc Polonia şi îi admir pe polonezi. Atmosfera poloneză este pentru mine agreabilă la maximum. Din păcate nu pot spune acelaşi lucru despre climat. Revin adesea pentru a mă tempera în lumina României". Întrebată dacă practică vreun sport răspunde cu sinceritate că nu "cu excepţia mersului. Fac mult footing. Femeile din familia mea poloneză sunt sportive, fac echitaţie, vânează, eu nu". Iar despre feminism spunea: "Că femeia epocii noastre nu trebuie să depindă de bărbat, ci să se apere".
REŞEDINŢA DIN KISELEFF
În 1929 Adina a închiriat casa din aproprierea Pieţei Lahovary, din Strada Cătun, actuală Tache Ionescu nr. 25, Ambasadei Turciei, apoi în 1931 Consiliului legislativ, convenind cu Ministerul de Justiţie să locuiască în apartamentul din spatele curţii reamenajat, în 1930, de Alecu Zaharia, pe locul fostelor grajduri. Aici au locuit între 1930-1940, soţii Woroniecki, când nu călătoreau sau nu erau la vila Take Ionescu din Sinaia.
Arhitectul a păstrat acelaşi stil, 10 ani mai târziu, când a proiectat reşedinţa din Şoseaua Kiseleff. Volumetria este caracterizată de simplitate, cu exploatarea potenţialului expresiv al plinului. Tratarea faţadelor este lisă. Colonade ritmează parterul ambelor faţade principale. Ferestrele sunt aşezate în mod ordonat, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, în aşa fel încât să nu îţi poţi da seama după tipul golului ce funcţiune are încăperea din spatele geamurilor. Intrarea principală este străjuită de două coloane angajate cu capiteluri neo-corintice, deasupra fiind blazonul Woroniecki. Elementele decorative sunt atât motivele vegetale realizate din mortar şi în sgraffito, dar şi feroneria ferestrelor şi uşilor.
Din dosarul 124/1940 păstrat la Arhivele PMB, aflăm că terenul provine dintr-o parcelare a proprietăţii Ecaterinei Gănescu, "fără deschidere de stradă, efectuată în 1928-1929, când asemenea parcelări se numeau divizări, şi de obicei nu se supuneau vreunei aprobări legale". Soţii Woroniecki nu s-au grăbit să construiască, aşteptând 10 ani. Planurile sunt semnate de arh. Zaharia, iar antreprenorul lucrărilor ing. I. Kivonu.
Proiectul a fost depus de două ori în 1940, prima dată în luna mai, dar pentru că nu respecta regulamentul "zonei de locuinţe, clasa II A", a trebuit modificat, fiind redepus la 18 iulie pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie. Vila a avut iniţial numărul 11 pe Kiseleff, în prezent are număr doar pe Strada arh. Ion Mincu.
Retrasă 14 m de la Şosea, este în formă de L şi are o suprafaţă de 957 mp. Lungimea faţadei este de 26.60 m, adâncimea este de 24.20 m. Are subsol parţial, parter, etaj şi mansardă acoperită cu olane, structura fiind din zidărie şi beton, cu planşee din beton armat. Toate profilele, decoraţiile în ipsos şi piatră artificială, coloanele, baluştrii, cornişele, cartuşele, lucratul fierului şi tâmplăriile s-au făcut la faţa locului. Proprietarul avea obligaţia de a vopsi faţadele doar în alb, crem sau gri deschis.
Pivniţa avea o încăpere pentru calorifere şi încă trei camere mici, dintre care cea amplasată lângă scara de serviciu trebuia amenajată ca încăpere de protecţie contra gazelor toxice cu uşi etanşe, pentru nouă persoane.
La parter zona oficială pentru primiri era mare, cu un hol amplu şi o scară monumentală, o sufragerie şi un living-room care dă spre o curte interioară. Bucătăria, cu oficiu avea intrare separată. Etajul era împărţit în două dormitoare, un dressing-room, două băi, o galerie, şi două saloane mai mici. La mansardă era spălătoria, o baie, patru camere ale servitorilor şi un apartament spre Kiseleff.
INTERIOARELE
Adina a condus "personal şantierul de construcţii" spunea Luli Sturdza în amintirile sale, iar casa a fost gata în septembrie 1940. "Nu era foarte luxoasă", în acea perioadă de cele mai multe ori interioarele erau decorate cu elemente false, menite să creeze senzaţia de bogăţie. Vila Woroniecki are pereţii placaţi cu imitaţie de piatră, însă cele două şeminee, din salon şi din hol, sunt din travertin, lucrate de meşteri italieni. Tablouri şi tapiserii Aubusson acopereau pereţii salonului cu câteva mobile, semnate, canapele şi fotolii comode. "Sufrageria era ceva foarte frumos şi original, o masă de piatră şi două console din piatră, erau mobilierul, restul erau nişte scaune. Nu puteau încăpea mai mult de 14 persoane. Pe console se punea foarte multă argintărie. Masa era frumos ornamentată cu o piesă, un fel de tavă. Deşi masa era din piatră dădea o impresie bogată, erau plasate păsări din argint, iar în mijloc era un pocal de argint, dăruit lui Take Ionescu, de Lloyd George, prim-ministru al Marii Britanii", îşi amintea Mircea Nasta.
În interviul reporterul descrie interioarele parterului cu mobilier antic, tablouri ale maeştrilor, foarte multe obiecte frumoase, fie pe mese, fie pe şeminee, foarte multe fotografii legate de istoria României scaune, fotolii îmbrăcate în cretoane şi brocard roşu, a căror patină era minunată. Descrie mai ales colţul preferat al stăpânei casei, unde a avut loc interviul, pe care se aseamănă unui mic budoir, unde era o mare canapea-divan acoperită în creton, scaune joase, o măsuţă de asemenea joasă acoperită de bibelouri şi mai ales fotografii.
Grădina era simplu amenajată "cu dale, iar în mijloc gazon, vas de la Ruffer, cu muşcate roşii, o bancă italienească, de piatră, iar pe colţ fântâna desenată de conte", spunea Mircea Nasta.
Adina şi Jan Woroniecki au locuit şi după naţionalizare în acest imobil. Înghesuită în fosta bucătărie a reşedinţei ei din Bulevardul Kiseleff, prinţesa a trăit 84 de ani, până în 1975.
Între 1975-1978 vila a adăpostit colecţia fraţilor Beatrice şi Hrandt Avakian alcătuită din obiecte de artă orientală, picturi pe mătase şi figurine din fildeş provenite din Japonia, statuete din India, Tibet, ţările arabe, piese de orfevrerie lucrate de meşteri din Sibiu, din Anglia sau Franţa, dar şi o serie de tablouri ale unor artişti ca Grigorescu, Pallady, Steriadi sau Petraşcu. După crearea Muzeului Colecţiilor, în 1978, clădirea a primit alte destinaţii. Într-un timp funcţiona acolo o agenţie comercială a ambasadei URSS", spune profesorul Pippidi, într-un articol din Dilema Veche. Între 1994-2003 a fost redevenit sediul colecţiei Avakian.
FAMILIA
Adina a fost singurul copil al soţilor Pandele Zahariade Olmazu şi Maria, născută Lungeanu. Aceasta fusese prima oară căsătorită "Stănescu, iar din primul ei mariaj s-au născut o fiică, Maria, şi un fiu, Alexandru, necăsătorit", scrie într-un studiu prof. Mihai Sorin Rădulescu. Familia Zahariade Olmazu era proprietara morii Olmazu, situată pe Ştefan cel Mare, astăzi demolată.
După un proces de retrocedare cu MNAR, câştigat de moştenitori, în 1994 preşedintele Iliescu a anulat decizia Tribunalului, în final moştenitorii recuperând în natură imobilul estimat în 2003 la 900.000 de euro. A fost vândută de moştenitori la scurt timp după aceea. Clădirea nu este înscrisă în lista monumentelor, dar se află într-o zonă protejată. Din 2003 are lacăt pe uşile de intrare, unele geamuri sparte, semn că nu locuieşte nimeni aici. Nu se cunosc intenţiile proprietarului, dar acesta este numai la câţiva zeci de metri la vilele de la numărul 35-37 şi 39, lăsate în ruină de proprietarii lor.
STILUL ZAHARIA
Era la modă stilul florentin şi "orice îmbogăţit nu se simţea ajuns decât având o vilă iscălită Zaharia. Cu mult fer-forgé, şemineuri, coloane şi firide. Stilul Zaharia rămâne legat de era carlistă, care avea să apună în 1940", scria Gheorghe Jurgea Negrileşti, un colaborator al arhitectului, în Troica Amintirilor sub patru regi. Vila Woroniecki se numără printre ultimele proiecte ale lui Alexandru Zaharia, Züsman pe numele său real, în Bucureşti. Fiind evreu acesta a părăsit ţara în vara anului 1940. "Zucker Bubi, era protejatul duduii Lupescu. Mulţi ambiţioşi ar fi vrut să îi prindă secretul, cheia reuşitei. Secretul nu e simplu. Şi nu e numai reclama. Zaharia avea manieră. Una e să ştii din ce e legat sosul şi alta e să ştii cum îl legi", scria Gheorghe Jurgea Negrileşti.
