Colacul – darul sacru al colindătorilor

Însoţit de mere, de bani sau de vin, colacul este arhetipul genezei, darul cu cea mai mare încărcătură de sacralitate pe care cineva îl poate primi de Crăciun

Oferirea şi primirea colacului de Crăciun este gestul ritual care leagă sufletul gazdelor de cel al colindătorilor. Un text publicat în urmă cu 110 ani se apleacă asupra acestui străvechi obicei: “În noaptea spre Ajun, când colindează piţereii, şi în noaptea spre Crăciun, când colindează colindătorii, în tempul mai de demult, dar şi până astăzi pe alocurea, privighează oameni în casă toată noaptea cu masa pusă încărcată de bucate, tăiere, blide, cuţite etc. cum s’au aflat puse la cină când au cinat. Aceasta se face întru credinţă, cum că masa să fie tot încărcată şi dăruită de bucate peste tot anul, care se reîncepe în 25 Decemvre. Daniele ce se dau la colindători constau mai vârtos din: un colac, bani, cârnaţi şi alte cărnuri tăiate bucăţele, nuci, mere, pere, poame, struguri, ceapă, sămânţa de curcubătâ, de cucuruz etc...
Colinda, colac ori colindeţ. Astfel se numesc şi colacii ce se fac anumit pentru colindătorii piţerei şi cari între altele se dau lor drept daruri. Aceşti colaci pe la Moldova montană sunt făcuţi în forma unui “S” latinesc. Această formă de colac după cum este simbolul şerpelui. Şerpele joacă mare rol în zodiac... Colindeţ este diminutiv de la colindă, adecă colac mic de dăruit colindătorilor.  Din diminitivul acesta de “colindeţ” apoi cu înţeles de “colac mic”, trebue să presupunem: cum că la Români mai înainte timpuri s’a făcut, sau doară se face şi acum pe alocurea, un colac mai mare (doară pânea casei) numit “colindă” sau  “colacul Crăciunului”. Romanii cei vechi, colacii acei ce-i au dăruit la prima Ianuarie zeului “Ianus” asemene i-a numit “janual” de pe numele zeului. Se vede că tot acest princip l-au observat şi Românii numind de la “colindă” cu asemene nume şi colacul respectiv... Altă dată făceau încă la priveghiul Crăciunului’ una pâne foarte mare ce o numeau pâne de “calendre”. Revista FOAIA DIECESANĂ, Caransebeş, 5 Decemvrie  1902.

Darul Crăciunului este rotund, solar, jertfă vegetală, substitut al divinităţii căreia i-a fost consacrată. Colaci, colăcei, colindeţe, covrigi. Pentru piţărăi, pentru feciorii colindători, pentru vătaf, pentru Irozi, pentru popă, pentru naşi, pentru moaşă, pentru sufletul morţilor, al moşilor de neam. Însoţit de mere, de bani sau de vin, colacul este arhetipul genezei, darul cu cea mai mare încărcătură de sacralitate pe care cineva îl poate primi de Crăciun. “…oriunde, la căşile ce colindam, primeam un colac mândru, frumos, ca peliţa lui Hristos” (M. Lapteş).

Colacul pentru ceata de colindători reprezenta pâinea sacră, darul primei recolte din anul care se apropie de sfârşit. Pe măsura importanţei lui este şi urarea de mulţumire pe care vătaful/vornicul o face la încheierea colindelor. Poartă numele de  “oraţie la colac” sau “urarea colacului” şi este atestată în aproape toate zonele ţării:

“Vornicul: ­ Aveţi, fraţi ficiori gură de-a mulţămi,/ Că ne dăruieşte jupânul gazdă/ Cu-n colac de grâu curat/ Dinspre Sântă Mării semănat,/ Pe-a noastră samă gătat!/

Colindătorii: ­ Mare mulţam!...” (P. Caraman)

Sau: “Feciori, feciorii dubei/ (…)/ Până noi am colindat/ Domnu’ gazdă bine s-a gătat/ De-o lună, de-o săptămână,/ Mai vârtos de astă seară bună./ Cu un colac de grâu curat,/ Câte păsări peste el a zburat/ Câte ploi l-o plouat,/ Câţi nori l-o rourat/ Atâtea stoguri să dea Dumnezeu/ La domnu’ gazdă/ Atâtea şi mai mult!” (Adam Domin)

În unele zone, urarea pentru colac are o întindere epică aproape baladescă, spune povestea facerii lui, pornind de la aratul câmpului, semănatul grâului, seceratul, treieratul, măcinatul, pregătirea aluatului, coacerea… ajungând până în momentul oferirii drept ofrandă colindătorilor. Aliment ritual ce aminteşte de jertfa grâului, colacul stabileşte legătura dintre cei vii şi cei morţi, dintre cer şi pământ, dintre zei şi oameni. De Crăciun cerurile sunt deschise şi asta presupune că sufletele morţilor, ale moşilor de neam, participă şi ele la marea sărbătoare. Iar colindătorii, prin parcursul lor magic cu care înconjoară satul, contribuie la regăsirea căii străbunilor.

Colacul-stolnic sau pâinea anului

În Maramureşul Voievodal, din primul aluat se face un colac rotund, împodobit cu figuri zoomorfe, fitomorfe şi geometrice numit “stolnic” sau “pâinea anului”. În Ajunul Crăciunului, stolnicul se aşază pe o masă ale cărei picioare se leagă cu o sfoară pentru ca, prin magie imitativă, toţi cei din casă să fie uniţi în anul ce vine. Sub masă se pune o mână de fân, iar colacul se acoperă cu un colţ al feţei de masă. Este o pâine ritualică ce veghează sărbătorile sfârşitului de an, făcând totodată trecerea de la anul vechi la cel nou. În dimineaţa primei zile a anului nou de an, stolnicul este împărţit simbolic în patru, după ce femeia din casă face cu vârful cuţitului semnul crucii. Un sfert din colac este dăruit urătorilor, un sfert se pune în mâncarea animalelor, pentru a fi ferite de boli, iar jumătatea rămasă se dă celor din casă, la mare căutare fiind acolo unde sunt fete mari, interesate întotdeauna de practicile magiei premaritale.

Colacul de belşug şi refrenul huţulilor

Am primit colaci şi am dăruit, la rândul meu, colaci colindătorilor. Am văzut cum împodobea masa bunicilor mei un colac mare cât o roată de car, cum feciorii din ceată se aplecau deasupra lui şi colindau sacadat, războinic, rostind cuvinte ale căror înţelesuri se rătăciseră prin vremi. Dar parcă niciodată nu am trăit emoţia Crăciunului ca în urmă cu doi ani, într-o casă plină de copii, o casă izolată pe o culme de munte, o casă huţulă dintr-un cătun uitat de lume, într-o Bucovină rămasă în mit. Cu colacul de belşug, şergarul alb şi lumânarea aprinsă, cu viii şi cu sufletele moşilor de neam laolaltă, o familie de huţuli îşi aştepta colindătorii. Pe masă, cele 12 farfurii cu 12 alimente, fiecare reprezentând câte o lună a anului, erau pregătite pentru binecuvântarea colindătorilor purtători ai crucii bisericeşti. Tot aici am aflat că femeile nu colindă niciodată. Ele împlinesc un ritual la fel de important. În ziua de Ajun pun o lingură din fiecare fel de mâncare pe o farfurie, iar farfuria o aşează pe pervazul ferestrei, lângă un pahar cu apă, pentru că în noaptea de Crăciun, atunci când cerurile se deschid, sufletele morţilor vin acasă şi se ospătează. 

După ore bune de aşteptare, aproape de miezul nopţii, în sănii trase de cai cu coame lungi precum inorogii, au venit colindătorii. Oameni de munte cu voci aspre şi priviri verzi. Linia melodică a colindei, simplă, repetitivă, întreruptă de refrenul Hoi-Dai-Bo, Dă, Doamne!, părea fără de sfârşit. A urmat o urare, un cântec laic, specific huţulilor şi un dans. Nu ştiu dacă stropul de sânge slav ce-l simt uneori pulsându-mi în vene m-a făcut să mă simt la ei ca acasă. Sau poate-a fost de vină firea lor năvalnică, duioasă şi pribeagă. Nu le-am înţeles limba, dar cuvintele lor au ajuns la mine ca o pasărea străină ce mi s-a aşezat odată pe umăr, pentru ca o clipă mai târziu să-şi urmeze zborul, liberă şi uşoră, chiar dacă plecase cu gândurile mele pe aripi…