Bucatăria lumii. Plăcinta de “căpriţă”

Scormonesc prin cărţile de bucate după o plăcintă de primăvară... Caut şi iar caut, până ce, din raft, cade... o casetă cu înregistrarea unei poveşti vechi. Şi a unei reţete la fel de vechi. Îmi place povestea, îmi place reţeta. Însă, după ce termin de scris, va trebui să trag o fugă în câmpie, la malul unui pârâiaş, să caut ingredientul atât de special de care am nevoie!

Dacă ar fi să ne luăm după reacţiile pe care le-au avut interlocutorii noştri auzind vorbindu-se despre “plăcinta de căpriţă”, într-un Top Ten al celor mai bune mâncăruri din câmpie ar trebui să considerăm coptura asta o delicatesă şi să o trecem, de departe, pe locul întâi.

Nouă ne-a vorbit întâi despre ea, la Hotarele, State Vâlciu: “M-am dus într-un an să verific secţiile de votare, la alegeri, şi omul de-acolo tocmai mânca, şi-l întreb: «Ce-ai, mă?». «Plăcintă de căpriţă.» «Aoleu, dă-mi şi mie!»”

Înţelegem din asta că nu poţi să nu pofteşti la aşa bunătate când se află pe masa... ori în traista altuia. Aşa că vrem să ştim mai multe. Ce e “căpriţa” asta? Ne-o şi imaginăm rupând cu dinţii coaja vreunui dud... Răspunsul ne descumpăneşte, o ţâră: “Ia, e o plantă de-i zicem noi capriţă. Nu-i ştiu numele ştiinţific. Seamănă cu loboda, numai că-i mai măruntă şi mai creaţă. Se adună frunzele astea când e ea mică şi-i fragedă. Se spală, se toacă. Se face un aluat pentru plăcinte, care cum îl ştie. Apoi, se amestecă brânza cu lapte, cu smântână şi ouă şi multă, multă frunză de-asta. Unii pun şi mărar. Se aşază o foaie de coca mai subţire jos, în tavă, se mai pune încă una, se unge cu unt şi se pune umplutura asta cu multă căpriţă. E aşa, ca o pastă, în care predomină frunza. Se mai pun deasupra două-trei foi de placintă şi-o coci.”

În sat, mama Lina, recunoscută pentru bucatele ei gustoase, ne mai taie din elan. “Io nu prea fac. Da... lumea face. Mai ales printre sârbi”. (Adică prin satele locuite de etnici bulgari, veniţi din sudul Dunării, dar pe-acolo aşa le zice, “sârbi”... Deh, capra-i o frunză verde, bulgaru-i altă naţie... Metehne din câmpie). “Se zice că-i tare gustoasă... Da... noi nu prea facem”, îşi întăreşte vorba mama Lina. De ce? Că doar planta-i perenă, nu trebuie decât să mergi prin grădini ori pe la marginea culturilor, ori prin râpi, pe mal de apă sau în poale de pădure şi dai de ea. Dar vezi, poate nu place tuturor gustul ăsta! Ce gust are? “Când o mănânci, are un gust specific. Mai ales cşnd se răceşte. E mai bună când se răceşte! Predomină ăsta de planta, foarte discret şi foarte plăcut”, ne lămureşte alte Vâlciu.

Câteva ceasuri mai târziu, la Hereşti, în vreme ce vizitam Casa de Piatră a lui Udrişte Năsturel (monument de arhitectură din secolul al XVII-lea), ne surprinde paznicul de acolo, nea Ioniţă Zamfir, tot cu pofta asta de plăcintă de căpriţă. “D-apoi, dacă sunt eu la o cumătrie ori la o petrecere, ceva, şi văd pe masă mai multe feluri de plăcinte, întreb care-i de căpriţă şi pe-aia şi-o mănânc!” Şi iar ne dă ghes curiozitatea să aflăm mai multe. Ştie şi nea Zamfir o reţetă. “Se toacă vârful plantei şi frunzele. Se face o foaie de plăcintă. Iei apoi un litru de lapte, 6 ouă, bânză şi smântână cât e nevoie să se lege. Se amestecă bine cu frunzele. Se umplu foile şi se dau la cuptor. Deasupra foilor se pune puţină untură, să iasă plăcinta mai fragedă şi mai suculentă.” Şi numai ce-l vedem aplecându-se şi rupând o plantă, rămuroasă, cu frunze verzi şi o inflorescenţă verde, semănând cu cea a plantei de-i zice “moţul-curcanului”. Mai mult, nu ştim cum să vă descriem “căpriţa”. Decât să vă zicem că am ronţăit din frunzele ei şi... e comestibilă.