POPASURI MONAHALE
MARA RADUCANU
|
Traiesc de cand ma stiu in "vecinatatea" acestui monument al spiritualitatii romanesti. Clopotele imi poarta pe sunetul lor emotiile, in zi de sarbatoare. De aici isi "iau lumina" oamenii pe care ii cunosc, aici se roaga pentru ziua de maine si tot aici isi incarca sufletul cu liniste si bunatate. O manastire atat de aproape de blocurile cu profiluri uniforme e o adevarata binecuvantare. Viata de fiecare zi, anosta, cenusie, pigmentata doar din cand in cand cu bucurii de o clipa, are sansa intalnirii cu Cuvantul lui Dumnezeu - atat de aproape si atat de profund! - , cuvantul care purifica.
Drumul catre Manastirea Plumbuita este el insusi o initiere. Traversezi parcul cu frunza cazuta, apoi spatiul ingust ce se invecineaza cu o mahala din alt veac - prilej sa intelegi ca grijile tale sunt parca insignifiante fata de grijile altora, mai multi si mai nenorocosi decat tine...
Pasesc incet, sfioasa, iar la intrare ma intampina un calugar, un frate, cum isi spun unul altuia cei ce vietuiesc aici, care ma conduce la Parintele Staret Visarion Marinescu.
Din 1999, locasul se afla sub obladuirea duhovniceasca a Parintelui Visarion, alaturi de care locuiesc opt calugari. Acestia, feriti de ispitele lumesti, au hotarat sa-si dedice intreaga viata lui Dumnezeu. Pe chipul lor se citesc credinta si seninatatea... Pentru ei nimic altceva in afara de Dumnezeu nu mai conteaza. Dar cum au decis sa se retraga aici? Au avut necazuri? Deziluzii? Si-au gasit in sfarsit linistea? Care este povestea lor?
Fratele Mihai a venit de la Marcuta, rugandu-l pe Parintele Visarion sa-l primeasca. Simtea nevoia unei schimbari, voia sa fie departe de oameni, dar cat mai aproape de Dumnezeu. Acum s-a obisnuit cu viata de manastire si nu ar mai pleca niciodata.
|
A spune ca viata in manastire este diferita de cea pe care o traim noi e de acum un cliseu. Pentru cei de aici insa acesta este adevarul care certifica existenta lor in alte coordonate. Acesti oameni au reusit sa se desprinda de necazurile care, candva, le-au marcat viata. Fiecare are o poveste pe care prefera s-o uite si, de aceea, curiozitatea reporterului poate sa le tulbure linistea si pacea pe care le-au regasit in manastire, printre icoane si lumanari, prin rugaciune, prin credinta.
Altminteri, manastirea e o comunitate, cu toate ale ei, cu rosturi si cutume bine fixate intr-o "memorie colectiva" care nu este numai a celor noua vietuitori de acum, ci a sutelor de monahi care s-au adapostit intre zidurile ei, de-a lungul veacurilor. Fiecare dintre cei opt calugari are cate ceva de facut. Unul se ocupa de gospodarie, altul lucreaza in gradina, celalalt face de mancare. In fine, "fiecare are de dus la indeplinire o randuiala a lui", adauga Parintele Visarion, subliniind ca tocmai aceasta "randuire" a "muncilor" face ca viata manastireasca sa curga firesc. Pregatirea hranei de fiecare zi se inscrie in aceasta "randuiala" a "firescului", unde nimic nu se face fara a rosti inainte o rugaciune si fara a multumi Domnului pentru darurile Lui. Poate de aceea mancarea are un gust aparte, un gust pe care nu il dau condimentele, ci credinta si sufletul cald ale celor care o pregatesc. Si fiindca acum, in post, in zilele de "dezlegare", sunt pretuite chiftelutele din peste, i-am cerut Parintelui Visarion reteta, pentru domniile voastre.
ISTORIA MANASTIRII PLUMBUITA
| ||
|