Cultul Fecioarei Maria

De ceva vreme mă preocupă în mod special cum este percepută la noi (un popor aproape în întregime ortodox) Fecioara Maria. Încă din cele mai vechi timpuri, românii au avut un cult aparte al Maicii Domnului. Termenul de „cultul Fecioarei Maria” a fost folosit pentru prima dată de Atanasie(„Epistola către Epictet”). Deşi au existat mulţi care au contestat rolul Fecioarei în istoria mântuirii, ea rămâne cea care va apărea în rânduiala tuturor slujbelor bisericeşti.

Credincioşii merg la biserică, unde îi închină cântări şi rugăciuni deosebite. Atât Crezul, cât şi calendarul Bisericii atestă faptul că Maria este venerată, fiind Născătoare de Dumnezeu. Alături de Mântuitor şi de sfinţi, ea este po­menită, invocată, lăudată şi mărită în slujba fiecărei zile liturgice din cursul anului bisericesc, printr-o bogată imnologie, care alternează cu cea consacrată sfinţilor şi care umple mare parte din conţinutul cărţilor de ritual. O altă formă de cinstire a Maicii Domnului este zidirea de biserici în cinstea şi spre pomenirea ei. Nenumărate mănăstiri din ţara noastră au hramul Maicii Domnului.

Credinţe populare
La noi, cultul Maicii Domnului a pre­luat într-o versiune poporană atri­butele mai însemnate ale Marii Zeiţe, Zei­ţa Mamă, zeiţa atotfăcătoare şi ocro­titoare, mama divină, prin excelenţă. Calităţile ei de straveche zeiţă a naturii, transpar şi în credinţele re­feritoare la originea unor plan­te, care au apărut mai ales din lacrima Maicii Dom­nului, „care nu-i vine să se verse pe jos.” No­men­clatura botanică po­pulară e plină de plan­te şi flori care conţin numele Precistei: „rochia Mai­cii Domnului”, „vălul Mai­cii Domnului”, „condurul Maicii Domnului” etc. Din vechile reprezentări mi­to­logice derivă şi funcţia ei de a fi patroana apelor pământene, a fântâ­nilor şi a celor ce călătoresc pe apă. De aceea românii au ales-o ca fiind ocrotitoarea flotei. Teodor Pamfile, în cartea „Ce­rul şi podoabele sale” evidenţiază atri­butele unei divinităţi lunare.

Des­pre lună, „unii cred că-i steaua Maicii Dom­nului”. În credinţele populare, „Mai­ca Precistă este apărătoarea tutu­ror celor năpăstuiţi, dar şi a naşterii şi creş­terii copiilor” scrie Mihai Coman în cartea Mitologie populară româ­nească. Ea este o divinitate a vieţii, a ritmu­rilor naşterii, creşterii şi morţii în­tregii naturi. Ea stăpâneşte plantele şi energiile zăgăduite de acestea. În po­por există tot felul de superstiţii. Artur Go­rovei adună în cartea sa câteva din­tre acestea: „când mergi cu picioarele înapoi, Mai­ca Domnului plân­­ge, iar dra­cul râ­de” sau: „se spu­ne că în timp ce femeile ţes, Maica Dom­nului stă în genunchi lângă ele şi le ajută.”

Buna Vestire
Preţuirea de care se bucură Maica Dom­nului în lumea ortodoxă este dove­dită şi de marile sărbători, care îi sunt închinate, în decursul unui an litur­gic. Există patru mari sărbători ca­re amintesc cele mai semnificative mo­mente din viaţa Fecioarei Maria: Naş­terea Maicii Domnului, Intrarea în bise­­rică a Fecioarei Maria (Ovidenia), Buna Vestire şi Adormirea Maicii Dom­nului. În Mineiul pe martie este amin­tit momentul când Fecioara Ma­ria a fost înştiinţată de arhanghelul Ga­vril că va avea un fiu, Fiul lui Dumnezeu: „Bucură-te ceea ce eşti de Dumnezeu cu har dăruită. Acum Dumnezeul nostru este cu tine… căci ai găsit harul pe care Eva, strămoaşa ta, l-a pierdut de demult şi vei zămisli şi vei naşte pe cel de o fiinţă cu Tatăl”.

Sfân­tul Ambrozie mărturiseşte despre Fecioara Maria că „era fecioară nu nu­mai cu trupul, ci şi cu duhul”. După căderea lui Adam, nu­mai ea s-a învredni­cit a fi lăcaş al Sfântului Duh. Grigorie al Nicomidiei spune despre Fecioară: „Prin tine Raiul am primit, prin tine neamul omenesc, cel izgonit, s-a întors în patria sa, prin tine s-a depărtat arma cea de foc, care păzea porţile Edenului, prin tine uşile cele încuiate ale veseliei s-au deschis, prin tine nădăjduim a intra întru Îm­părăţia Cerului, prin tine este, pe scurt, toată mântuirea şi bucuria noastră”.

Maria este aşadar cea care a primit darul dumnezeiesc. Săr­bătoarea Buna Vestire a rămas în calendarul ortodox ca o zi aducătoare de veste bună. „Astădzi tună glas de bucurie în toate semenţiile oamenilor pre pământ şi se arăta spăşenia în casele oamenilor celor păcătoşi şi străluci lumina celor întunecaţi… că Dumnedzău cel nevădzut de Fecioară lăcui şi cu trup dintr-însa să îmbrăca”. (Nistor Vornicescu, „Proloagele”)

Praznicul
Fiind în mijlocul postului, Buna Vestire (sărbătorită la 25 martie) este o zi de dezlegare la peşte. Creştinii merg la biserică, iau anafură şi apoi merg la pescuit. Românii ştiu că  nu trebuie să se certe. Au tot felul de superstiţii, cum ar fi: nu pun ouă sub cloşcă, fac focul în grădini şi înconjură casele cu tămâie aprinsă ca să îndepărteze insectele. Scot vitele afară de prin grajduri şi le lasă la soare, pentru a fi sănătoase tot anul. Hainele sunt puse în curte la aer ca să se cureţe. Se strânge omătul şi se foloseşte pentru dureri de cap. Bolnavul se spală şi posteşte trei miercuri. În multe părţi, se stropeşte casa cu zăpadă topită. Dacă la Buna Vestire se ridică ceaţa înainte de răsăritul soarelui, românii spun că primăvara va fi timpurie. Tot în această zi există credinţa populară că se dezleagă limbile păsărilor, cu deosebire a cucului, care toată iarna a fost uliu, iar acum se preface în  cuc, scrie T. Pamfile în cartea „Sărbătorile la români”.

În zi­ua a doua e săr­bătorit Bla­go­ves­ni­cul, adică Sfântul Gavril, cel ce a adus vestea cea bună Preacuratei. Femeile ţin această sărbătoare „ca să nu li se calicească pruncii”, citim în dicţionarul „Obiceiuri populare de peste an”. La noi în ţară există numeroase biserici şi mănăstiri care au hramul Bunei Vestiri, printre care amintim: Mă­năstirea Nicula, Mănăstirea Durău, Mănăstirea Cotmeana, Mănăstirea Moldoviţa etc.
În această zi de sărbătoare, să ne aşezăm la masă cu sufletul curat şi să ne bucurăm de preparate din peşte.

Doradă în aluat
Ingrediente: o doradă, sare, piper, 500 g făină, un pacheţel drojdie us­ca­tă, o lingură zahăr, un vârf de cuţit chimen măcinat, un vârf de cuţit coreandru măcinat, o linguriţă sare, ulei, 2 ouă.
Preparare: Dorada se curăţă, se spa­lă şi se scurge de apă. Se unge cu ulei, se condimentează cu sare şi pu­ţin piper. Se face un aluat astfel: se pune făina într-un castron, se ada­ugă drojdia, sare şi puţin ulei. Se toar­nă un sfert de litru de apă căldu­ţă peste compoziţie, se adaugă ouă­le, apoi se frământă un aluat. Se pu­ne la dospit. Aluatul se întinde pe o planşetă. Dorada se înveleşte cu aluatul, se pune într-o tavă unsă cu ulei, se dă pe deasupra cu ou bătut. Se introduce în cuptor şi se lasă 30 de minute.

Doradă cu sos de capere
Ingrediente: o doradă regală proaspată, o lămâie, ulei de măsline, sare, piper, ierburi aromatice (oregano, cimbru, busuioc).
Pentru sos: 30 g făină, 150 g smântână, 50 g capere, 100 ml ulei, un pahar apă, sare, piper.
Preparare: Se spală peştele, se condimentează cu ierburi aromatice. Se unge o tavă cu ulei de măsline, se aşază dorada şI se lasă în cuptor timp de 25 de minute. Separat se face un sos de capere astfel: în ulei se pune făina, se amestecă şI se toarnă apă, amestecând continuu pentru a nu se face cocoloaşe. Se lasă cinci minute pe foc pentru a se îngroşa. Se adaugă sare şi piper. În loc de apă se poate folosi după de carne sau vin alb. Se serveşte cald, alături de doradă.

Doradă cu fasole verde
Ingrediente: 3 dorade, 150 g fasole verde, două cepe, roşii cherry, usturoi, 150 ml ulei de măsline, boia dulce, cimbru uscat, sare, piper
Preparare: Doradele se curăţă de solzi, se eviscerează, se spală şi se scurg. Cepele şi usturoiul se curăţă de foi, se spală şi se taie felii. Se ung doradele în interior cu ulei, se presară cu boia dulce, sare, piper şi o linguriţă cu cimbru uscat. Se aşaza în interiorul fiecăreia felii de ceapă şi usturoi. Se ung peştii cu ulei, se aşază într-o tavă tapetată cu hârtie de copt. Se presară restul de boia şi cimbru, se introduce tava în cuptor şi se coc la foc mediu 25-30 de minute. Fasolea verde se fierbe separat în apă cu sare, se scurge, se amestecă bine cu puţin ulei, sare, piper şi se serveşte alături de doradele calde.