De Paşte, la Şinca Nouă

Suntem în pragul Sărbătorilor Pascale, când ne întoarcem mai mult ca oricând cu sufletul spre tradiţiile noastre şi, inevitabil, spre bătrânii pe care îi mai avem. Ei sunt singurii care ne mai pot îmbogăţi cu obiceiurile strămoşeşti, cu muzica şi dansurile de altădată.

Suntem la Şinca Nouă, una dintre cele mai noi comune din ţară. Primarul Dumitru Flucuş şi preotul Suciu i-au adunat la Căminul cultural pe bătrânii satului, dar şi pe copii, pentru a reitera o şezătoare. Bătrânii au prilejul să îşi amintească de sărbătorile de altădată, iar copiii au şansa să înveţe puţin din istoria şi tradiţiile locului în care s-au născut.

Astfel aflăm şi noi că istoria satului a fost destul de zbuciumată. Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, din cauza presiunilor religioase care vizau catolicizarea, localnicii au fost nevoiţi să plece din Şinca Veche. La câţiva kilometri au format Şinca Nouă, ridicând acolo şi o biserică din lemn, cunoscută de localnici ca biserica din deal, în care ne mai putem ruga şi astăzi. Pe aceste meleaguri s-a născut cărturarul Gheorghe Şincai, iar în vecinătate, la Ohaba, a copilărit Radu Anton Roman.

Poveştile încep să curgă încet-încet, destrămând negura timpului. Traian Itu are 83 de ani, dar parcă mai ieri era copilul de 8 ani, care umbla desculţ, din casă în casă, să adune ouă roşii.
"Atunci femeile făceau ouă într-un blid cu vopsea roşie, vânătă, galbenă. Care era mai dibace închistrea cu condeiul şi cu ceară. Duceau ouăle într-un furnicar şi furnicile lăsau un fel de polei pe ele", îşi aminteşte bătrânul.

În tinereţea sa, în postul Paştelui, bărbaţii aveau şi ei treaba lor: "Mergeam la pădure să mai facem un ban, la garduri, la gunoaie, vedeam de vite". Nea Traian îşi continuă povestea: "Când veneam de la Domnul Hristos, în dimineaţa Învierii, ciocăneam ouă, în familie; mai veneau musafiri, vecini. Petreceam tare frumos".A fost un vestit dansator al petrecerilor satului şi nu refuză nici acum să joace o "purtată", dacă îi cântă cineva din fluier şi dacă are o parteneră mai tânără "să mă ţie, să nu mă duc jos".

Tanti Anastasia Şerb a prins 82 de "Învieri". Ea îşi aminteşte: "În postul Paştelui, când eram copil, mergeam cu părinţii la biserică. Bunica mă punea să fac mătănii  seara. La miezul nopţii se făcea slujba. Deşi eram somnoroasă, mergeam. De atunci merg în fiecare an şi aşa i-am învăţat şi pe copiii mei".
Ea crede că dacă nu am avea credinţă, am muri. "Nădejdea ne mai ţine". Ţine tot postul, iar peste an posteşte miercurea şi vinerea. Acum, ca şi atunci, spală întotdeauna foarte bine oalele şi vasele, înainte de intrarea în post. Ca mâncăruri de post, face sarmale, păstăi, fasole. "Mai demult, uscam păstăile la soare, apoi le opăream înainte de a le găti", îşi aminteşte tanti Anastasia.
Îmbrăcată în ia impecabilă pe care a purtat-o la nunta ei, bătrâna începe să recite din poeziile pe care le-a învăţat la şcoală, în cele şapte clase, căci aşa se făcea pe vremea ei. Recită poezia "La Paşti", a lui George Coşbuc, din care nu a uitat nici un vers. În copilărie, când mergea cu oile la păscut compunea poezii sau cosea floricele pe ii.
Astăzi ne recită câteva versuri compuse pentru nepotul ei.

Tanti Valeria Şulea are 68 de ani. Despre Sărbătoarea Paştelui, din copilărie, îşi aminteşte că mergea la biserică doar când avea cu ce se îmbrăca. Nu a avut tată şi de mică a trebuit să meargă slujnică pentru a mai aduna un bănuţ. În post gătea alături de mama ei sarmale, prune uscate, ciorbă de fasole, cu legumele de care putea face rost. Uneori făcea pâine de casă, pe care o mai pregăteşte şi astăzi de Paşte, la fel ca şi cozonacul şi plăcinta cu brânză de vacă.

Tanti Valeria este bocitoarea satului, renumită pentru spontaneitatea ei nemaiîntâlnită. Dar acum vorbim de sărbători, şi de bocit nu poţi boci fără motiv. Despre cum se pregăteşte casa de Paşte ne povesteşte Maria Flucuş, care a trecut prin 71 de primăveri. "Înainte de Paşte vine preotul cu sfeştania. Trebuie să facem curat prin vitrine, scuturăm covoarele", ne povesteşte ea. Apoi îşi aminteşte de copilărie: "Mama ne dădea opinci şi plecam la biserică. Mai făceam şi prostii, ca copchii. Eram foarte săraci şi mâncam numai de post. Acum, mulţumim lui Dumnezeu că suntem aşa cum suntem". Poveştile au curs în continuare, dar vi le vom dărui într-un număr viitor al Jurnalului de bucătărie, când vă vom aduce şi câteva dintre reţetele adunate de cei de la Slow Food Ţara Făgăraşului – ghizii noştri – de la bătrânele din satele şi comunele de prim-prejur.

Mult cântă cu drag
Nicolae Ciovica, din satul Şercăiţa, are 87 de ani împliniţi. Ne destăinuie şi nouă pasiunea de a cânta din fluier: "Când eram co de fel de jocuri. Iarna la şezători am învăţat fluierul, de la bunicul şi tatăl meu. Toate iernile le petreceam în şezători, făceam jocuri până în postul Paştelui. Când am terminat şcoala, ne-am adunat mai mulţi, cam 7-8 fluieraşe. Am mers şi la concursuri pe sate şi oraşe. Mai târziu am făcut o formaţie de vreo 40 de fluieraşe". Astăzi îi învaţă şi pe copiii satului, pentru că îşi doreşte să menţină tradiţiile. Cel mai vechi cântec pe care îl ştie e de la părinţii săi: "Du-te bade şi te culcă/ Nu ţine umbră la furcă/ Du-te şi te hodineşte/Că de gură nu-i nădejde/ Că nădejdea de la tine/ E ca sârma de subţire.// Apoi ne mai încântă şi cu "Doina Americii": "Când eram în sat la mine/ Măicuţa mă-ngrijea bine/ Cu toţi fraţii lângă mine/

Cojoace brodate
Zona Făgăraşului este recunoscută pentru cojoacele brodate. În fiecare sat există culori şi modele specifice, astfel încât, pe vremuri, puteai recunoaşte după cojoc din ce sat era un om. Pe aceste obiecte vestimentare era trecut şi numele celui care îl purta. Aşa îl putem recunoaşte pe nea Nicolae Ciovica, din Şercăiţa.