Craciunul este, prin el insusi, o poveste repetata. Povestea Pruncului Sfant si a Magilor care urmasera steaua calauzitoare. O poveste pe care copiii altui secol au ascultat-o, poate, cu aceeasi tresarire cu care o asculta copiii de azi. Dar e si o poveste a savorilor, repetate in veac.
Craciunul este, prin el insusi, o poveste repetata. Povestea Pruncului Sfant si a Magilor care urmasera steaua calauzitoare. O poveste pe care copiii altui secol au ascultat-o, poate, cu aceeasi tresarire cu care o asculta copiii de azi. Dar e si o poveste a savorilor, repetate in veac. Masa de ospetie este de mult timp un ritual. Cateva bucate si cateva gesturi - specifice cel putin pentru spatiul romanesc - se intalnesc casa dupa casa, an dupa an. Incerc sa trec si eu in revista o parte dintre ele, spre a nu intra in uitare vreodata.
Gestul ospitalitatii
|
Imi spunea deunazi un prieten ca astazi Craciunul la romani tine mai degraba de "priceperea aducerii aminte a gestului stramosesc al ospitalitatii". Intr-o societate care este legata cu fire tot mai subtiri, mai fragile, de "traditii" si de "trecut", cele cateva zile mari de sarbatoare - precum Craciunul si Pastile - par sa fie cele mai profunde instrumente de lupta impotriva "disiparii in prezent" si a "dizolvarii in viitor". Un "prezent" si un "viitor" puternic individualizate. Macar in astfel de zile nevoia de a ramane in armonie cu "grupul" - familia, prietenii, comunitatea - se manifesta pregnant, iar ofranda alimentara (in forma ei cea mai simpla, de a invita pe cineva la masa ta, sa se bucure alaturi de tine) este cel mai obisnuit si cel mai important dintre gesturile pe care le facem.
|