Istoria vinului începe în Armenia

Ştiam câte ceva despre vinurile şi coniacul armean, dar nu mi-am închipuit că locuitorii  acelor meleaguri au cunoscut epoca vinului înainte de epoca fierului.

Totul al plecat de la o amintire din vremea studenţiei, când, la o serbare de-nceput de an, un coleg armean ne-a adus o sticlă de „Ararat”. Numele de pe etichetă, cu misterioase conotaţii biblice, ascundea un coniac de 7 ani de o mare fineţe. Nu ştiam, atunci, că licoarea îi făcuse praf, înaintea mea, pe Churchill, Aznavour, Kusturica, Agatha Christie, Frank Sinatra şi bineînţeles, pe Stalin, care se plângea de Churchill că îi pasă mai mult de următoarea comandă de coniac armenesc decât de mersul războiului (în presă au apărut informaţii despre unele persoane care au dorit să li se pună chiar şi în mormânt o sticlă de co­niac Ararat). Gustul coniacului acela cu arome de alune de pădure m-a urmărit până de curând, când am avut ocazia să torn, din nou, în pahar, la temperatura camerei, lichidul învechit în butoaie de stejar caucazian, unic în lume. 

Vinul – tezaur naţional
Unde e coniac, la început, a fost vin. Armenia e o ţară în care vinul reprezintă o avere naţională. E aşa de preţios, încât creştinii se împărtăşesc, la sfânta liturghie, numai cu vin, nu şi cu pâine. Ţară a viţei-de-vie, cum a fost supra­numită în Antichitate, Armenia de azi a fost descrisă de Herodot ca locul unde vinul „cobora” pe fluviul Eufrat către Babilon. Butoaie imense de vin, confecţionate din trunchiuri de copaci evisceraţi, erau urcate în bărci circulare construite din piei intinse pe un schelet elastic. Acest transport regulat de vin între Armenia şi Babilon (oraş care avea şi el propriile plantaţii de vie) dovedeşte calitatea ieşită din comun a vinului armean.

După cele mai noi descoperiri, chiar mai demult, încă de acum 6.100 de ani, locuitorii din Armenia de azi vinificau strugurii. Iniţial, o făceau  într-un fel de  gropi pe care le-am văzut şi în Capadochia (Turcia Centrală), capabile să comunice, prin ţevi naturale, cu peşterile unde localnicii se închideau ca să nu fie prădaţi de năvălitori. Lichidul de fermentaţie, amestecat cu apa pe care o lăsau ploile, compunea o băutură dulce-acrişoară, revigorantă şi bună de sete. 

Interesant este că descoperirile făcute, recent, în Armenia, de arheologi, la graniţa cu Turcia şi Iran, datează cu 1.000 de ani mai devreme începuturile vinificaţiei. Un echipament de vinificare a fost descoperit într-un sit de 700 metri pătraţi, printre zeci de morminte, ceea ce duce la ideea că vinul ar fi putut avea un rol ceremonial. Printre obiectele descoperite acolo se numără sâmburi de struguri, resturi de ciorchini presaţi, o cuvă din argilă de circa 50 l, aparent folosită la fermentarea mustului. Arheologii au găsit, de asemenea, o presă rudimentară sub forma unui bazin de argilă de un metru cub, dotată cu un jgheab prin care mustul se putea scurge în cuvă. Ei spun că astfel de instalaţii rudimentare au fost utilizate în întreg bazinul caucazian până la începutul secolului al XIX-lea.

Strugurii erau zdrobiţi cu piciorul, aşa cum se mai face şi astăzi, în unele locuri. Analizele au dovedit că sâmburii găsiţi aparţin soiului de struguri Vitus vinifera, care se cultivă şi în zilele noastre. Specialiştii spun că gustul vinului acestuia era identic cu al unuia de azi, roşu, asemănător cu soiul Merlot. Ei susţin că, în proporţie calitativă de 99%, vinul de acum 6.000 de ani e la fel cu cel care se bea şi acum.   

Ca să creeze o apropiere subtilă între licorile de ieri şi cele de azi, echipa oamenilor de ştiinţă care au săpat în Armenia a invitat presa la o degustare; primii care au căzut pradă tăriei vinului armenesc au fost chiar americanii. Intraţi repede în unghiul critic al colegilor irlandezi şi o dată vinul terminat, nu le-a mai rămas decât să-i trimită pe aceştia... la o bere!

Post Scriptum
Aş fi nedrept dacă n-aş recunoaşte că vinul armean stă alături de vinurile georgiene (seci) şi de cele moldoveneşti. Moscova hotărâse, arbitrar, în anii ’50, ca Armenia să nu producă decât vinuri dulci. Prin urmare, industria vinificaţiei armene se afla, azi, într-un moment de reevaluare a glorioasei sale tradiţii. Într-o zonă de influenţă musulmană, cu interdicţii privind consumul băuturilor alcoolice, Armenia a trebuit să dezvolte, în paralel, cultul pentru produsele lactate. În această serie, găsim populara băutură de origine iraniană „tan”, pe bază de iaurt subţiat cu apă şi sare. Se bea adesea însoţită de lahmacun. Lahmacunul este o mâncare originară din Siria, constând într-o foaie subţire de aluat circular pe care se aşază carne tocată (cel mai des de miel), legume tăiate mărunt şi plante aromatice (pătrunjel, coriandru, busuioc).