x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Timp liber Culinar Maria Buza - Canta si-n bucatarie

Maria Buza - Canta si-n bucatarie

de Pompiliu Kostas Radulescu    |    13 Iul 2005   •   00:00
Maria Buza - Canta si-n bucatarie
RETETA DE VEDETA
"Ce reteta?", ma ia olecuta cam repede actrita Maria Buza, chiar in fata Teatrului National! "Eu nu stiu sa dau retete. Vii la mine, eu gatesc si tu scrii!"

Brusca introducere, nu? Te cam ia de cap. Nu tu povesti frumoase si cu talc, nu tu amintiri dulcegi storcatoare de lacrimi... Pai, daca asa m-am simtit si eu dupa replica asta, ce sa-i fac?

In fine, cand m-am trezit (nu din pumni) din vorbe am ajuns acasa la mine, m-am trantit in pat si-am inceput sa ma gandesc.... Tot la mancare! Dupa ce mi-am consultat agenda in care de saptamani intregi n-am mai notat nimic si am remarcat ca am cam inceput sa tai frunze la caini, am decis ca e timpul sa admir pe altu’ cum taie! Si anume, cine stie ce bunatati pentru o mancare.

Deci... (Ca in limba romana toate propozitiile incep cu deci. Maine-poimaine o s-aud si pisica naparlita a maica-mii zicand "deci... miau"!)

PRIETENIE. "Eu am fost indrumata sa dau la teatru de o prietena", isi incepe povestea, fara legatura cu mancarea de pe masa, actrita si cantareata Maria Buza. "Ea, Lia Bugnar, era deja studenta in anul II si a insistat mult sa ma pregatesc, sa-mi fac un repertoriu pentru admitere. Dovada ca n-a gresit si ca eram foarte talentata, ca, sa stii, pe atunci eram mult mai talentata decat sunt acum, este ca am intrat a treia", adauga usor ironica. "Si iata cum teatrul romanesc s-a mai pricopsit cu inca una!" Imi parea ca teatrul e ultimul loc in care sa dau de inflatie. Sa ma fi inselat? Dar poate ca lucrurile nu stau chiar asa. Sau...

Fluturi si nostalgii


"Pe scena Teatrului National am ajuns pe cat de simplu, pe atat de frumos. As dori oricarui actor sa aiba parte de o asemenea intamplare fericita. Iar un om, un profesor, un mentor care sa aiba incredere in tine, sa te indrume, sa-ti deschida acea usa dincolo de care poti in sfarsit sa fii tu insuti tine aproape de domeniul miracolului si devine unul dintre acele momente care iti marcheaza definitiv existenta. Eu am avut aceasta sansa...

PRIMUL ROL. Eram inca in anul III de facultate cand regizorul si profesorul Ion Cojar mi-a oferit sansa de a juca pe aceasta atat de dorita scena de teatru. Rolul de debut, Smarandita, din spectacolul «O batista in Dunare», de D.R. Popescu, alaturi de nume grele ale teatrului, ca Mariana Mihut, Ileana Stana Ionescu, Rodica Popescu Bitanescu si, nu in ultimul rand, regretata Leopoldina Balanuta, a insemnat pentru mine o scoala de actorie unica si inceputul unei perioade minunate petrecute la Teatrul National din Bucuresti. Apoi, din simplu colaborator, dupa absolvirea facultatii, am devenit angajat al teatrului, care m-a primit in acea vreme de inceput, de formare a oricarui actor, si care, intr-o mai mica sau mai mare masura, mi-a definit personalitatea ca actrita. Au fost ani cu gust minunat...." Zambeste amar.

"Dar toate astea au cam trecut acum si din toate am ramas mai mult cu muzica." Glasul ii tremura. Imi feresc ochii. Privirea ei ascunde, poate, un bob de roua...

"Am ajuns sa cant dintr-o intamplare. Eram in anul II de facultate si cantand, mai in gluma, mai in serios, am descoperit, sau mai curand altii au descoperit, ca pot face muzica mai mult decat asa cum se spune «sa cant ca un actor».

MUZICA. Nu prea aveam incredere in mine. Iar cand a aparut ideea primului meu album, mi se parea chiar o impietate ca tocmai eu, care nu aveam nici un fel de studii muzicale, sa aspir la asa ceva si chiar sa obtin. Eu fac parte din generatia care, daca voia sa compuna sau sa cante, in fine, sa apara pe scena in domeniu, trebuia sa urmeze cel putin o scoala populara de arte. Apoi trebuia sa fii sub indrumarea unui artist consacrat, practic un garant al valorii tale, care, ca profesor, iti testa mereu si mereu capacitatea in tot felul de concursuri care se organizau mai mereu. Tin minte cat de mult insemna pentru un interpret, ce rampa de lansare formidabila era Festivalul «Mamaia». Pai, nici nu era nevoie sa castigi. Prestigiul ca ai participat, ca ai trecut de acea teribila preselectie, era de multe ori suficient. Acum, nu stiu daca am mai auzit mare lucru de laureatii ultimelor editii!

Dar vremurile se schimbasera deja. Asa ca m-am incumetat, iar rezultatul, discul «Fluturi galbeni», s-a bucurat de succes, iar cat de curand va aparea un album de muzica populara la care lucrez deja de catva timp si care sper ca va va bucura la fel de mult.

Bineinteles ca intre timp si privind in jurul meu in anii ce au urmat mi-am dat seama ca a scoate un album nu e chiar asa o mare filosofie. In fond, s-a inventat calculatorul! Azi, cu o instrumentatie cat de cat, cu un pic de efecte pe voce, aproape oricine poate intra in muzica! Daca te place unul cu bani si i se pare lui ca ar trebui sa devii vedeta, te aresteaza o noapte in studio si scoti un single de nu mai baga nimeni de seama nici cati ani ai si nici daca stii sa «vorbeste romaneste». Moare gramatica? Nu-i nimic! Bani sa fie, ca totul se cumpara! Nu cred ca e cazul sa arat cu degetul, ca lumea muzicala de azi colcaie de exemple!

Dar nu e un lucru pe care sa-l spun eu prima data...

Asa ca, am prins curaj, nu mi se mai pare o impietate ca tocmai Maria Buza sa cante si o fac cu cea mai mare placere de cate ori sunt solicitata".

Din intamplare sau nu, asez neindemanaticu-mi cot pe masa, si cat pe ce sa provoc un dezastru. Maria agata cu o mana un pahar, cu una farfuria si cu alta oliviera. (Una. Doua. Trei?! A treia mana trebuie sa fi fost a mea. Scuze, am urmat un liceu industrial...)

Acum, ce-ar mai fi de spus... Fluturi galbeni, despre tine dau din aripi in palma mea...

FIECARE E UNIC


Doua generatii de muzicieni?
Daca un artist are intr-adevar valoare, are locul sau bine determinat pe aceasta lume. De altfel, fiecare este unic in felul sau, iar daca cineva isi poate pune in valoare exact aspectele care il fac special, care il deosebesc, atunci aceasta unicitate devine evidenta pentru fiecare privitor. Asa se "nasc" marii artisti. Iar din acel moment putine lucruri iti mai pot sta in cale atunci cand incerci sa-ti implinesti menirea ca artist.
Acum, important este sa si stim sa cernem valoarea de maculatura. Dar eu n-as dispretui din start aceasta asa-numita "maculatura". Pana la urma acesti oameni au si ei publicul lor. Suntem sau nu de acord cu o forma de expresie sau cu alta, in arta totul se reduce la "imi place" sau "nu-mi place".
Dar daca vrem sa ne folosim totusi de o scara de valori, pana la urma "maculatura" ne poate ajuta sa distingem ce este cultura adevarata si ce este doar afacere. Oricum, totul se reduce la un joc de-a "asa da, asa nu" fara sfarsit prin simplul fapt ca arta este un domeniu strict subiectiv, care se rasfrange si asupra emitatorului, artistul, si asupra receptorului unui act artistic, adica spectatorul.

PIEPT DE PUI CU ANANAS


Pentru doua portii avem nevoie de un piept de pui, o cutie de ananas, 300 grame de ciuperci, faina, lapte, lamaie si sare.
Taiem pieptul in cuburi potrivite si-l parjolim putin in tigaie fara ulei si doar atat cat sa se inchida porii, pentru a-si pastra fragezimea.
Ananasul, daca este gata taiat in cuburi, cu atat mai bine, iar daca nu, procedam in consecinta. Ideal ar fi sa avem niste ciuperci specifice acestui preparat oriental, urechi de lemn, spre exemplu, dar si cele clasice pe care le gasim in conserva sunt la fel de bune. Din faina, lapte, lamaie si sare preparam un sos bechamel. La final, amestecam ingredientele in sos si le lasam putin sa fiarba.
×