Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Putine sunt lucrurile pe care le stim despre obiceiurile dacilor. Cum se imbracau, o stim de pe Columna Traiana. Ce mancau, mai aflam de la Strabon si de la alti istorici. N-am fi stiut ca obisnuiau sa bea vin, daca nu era (si) legenda taierii viilor, la indemnul lui Deceneu, preotul lui Zamolxis, din vremea lui Burebista. Daca m-ati intreba ce parfum foloseau, v-as spune doar ca banuiesc ca femeile lor, stramoasele noastre, ca si tarancile de pana mai ieri, puneau ierburi imparfumate intre straie si-si asezau busuioc in par si in sani. Poate, din legenda aceea cu Lisimach si Dromichetes, sa intelegem ca, daca voiau, puteau fi si rafinati (in intelesul epocii), dar ca preferau frustetea obiceiurilor mostenite din neam. E acolo o etalare de bogatie – vase de aur si argint, batute cu nestemate , pusa-n balanta cu modestia farfuriilor de lut, a lingurilor de lemn si-a cupelor sapate in corn de animal. De-acolo legenda perpetuata pana in ziua de azi a comorii lui Dromichetes, adapostita pe insula de-i zice Pacuiul lui Soare (comoara aflata acum pe fundul Dunarii).
In ce priveste hrana lor, a stramosilor, Strabon scria, in "Geografia", ca tracii de la sud de Dunare "nu se atingeau de carnea turmelor lor". Spunea istoricul si geograful antic ca ei obisnuiau sa se hraneasca "cu miere, lapte si branza, ducand un trai linistit". Ptolemeu scria si el ca locuitorii Daciei erau obisnuiti sa manance "miere si lapte" – si sa nu va ganditi ca acestea erau mierea si laptele care curgeau, rauri-rauri, in Paradis, dar erau cele mai simple dintre bucatele lor. Ar mai trebui sa trecem pe lista branza si varza (cele ale caror etimologii sunt recunoscute ca fiind din fondul dacic/tracic al limbii romane). Alte informatii intalnim in "Ambasadele lui Priscus": "Prin sate ni se aducea de mancare si anume in loc de grau, mei, si in loc de vin, mied, cum il numesc localnicii". Aproape fiecare dintre autorii antici aminteste de acest mied, bautura cea mai populara a antichitatii, dupa vin. Se arata chiar ca, atunci cand Deceneu a dispus taierea viilor, pentru ca dacii sa nu mai aiba vin, ei au continuat sa prepare aceasta bautura slab alcoolizata, care devine mai puternica si mai piscatoare la limba dupa trei-patru luni de fermentatie, bautura care le era la indemana, caci miere aveau din belsug. Iar miedul pornea a se face cam la vremea asta, imediat dupa mijlocul verii, cand, dupa traditie, se scotea si mierea din stupi.
In secolul III i.Hr. dacii exportau miere si mied. O spune asta si naturalistul roman Aelianus. Bautura zeilor sau "melikraton", cum ii zicea Homer, cucereste Europa, pornind din inima Daciei. Miedul se prepara pe la sfarsitul verii ori in primele zile ale toamnei, cand, dupa obicei, erau "sacrificati' stupii batrani. Impletiti din nuiele, stupii nu rezistau mai mult de cativa ani. Cand incepeau sa se rupa, albinele erau roite in stupi noi, iar mierea era stoarsa. Fagurii ramasi dupa stoarcere se puneau intr-un vas mare de lemn, plin cu apa curata. Se acoperea cu un capac impletit din nuiele si se lasa la fermentat aproximativ o luna. Mierea si polenul se dizolvau incet in apa, in vreme ce ceara invechita intretinea fermentatia. Bautura avea gust acrisor, pisca la limba si era usor alcoolizata. Dacii (si mai tarziu romanii si protoromanii) i-au spus: mied. Si asa i-a ramas numele.
