Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vorba lentă, dar apăsată, privirea blândă, dar pătrunzătoare, veşnica lui poftă de mâncare pe care reuşea să o transmită chiar numai rostind cuvintele, bucuria cu care comenta felurile de mâncare, plăcere care ne lăsa şi nouă (cei care îl ascultam, îl priveam sau în citeam) gura apă, toate acestea m-au dus cu gândul că Radu Anton Roman este un adevărat ardelean.
ARDELEAN LA TOT PASUL
Despre Radu, născut la Făgăraş, filosoful Ion Bănşoiu (editorul şi naşul de cununie al regretatului jurnalist şi scriitor), spunea că "se arăta ardelean la tot pasul: deseori vorbea intenţionat cu un accent pronunţat, noduros... era un ardelean complex care convieţuia, de nevoie, bucuros şi cu delicii, la Bucureşti. Ardelenitatea sa era oarecum negociabilă: spunea că pe partea mamei avea o descendenţă tătară...
Se putea constata că la masă se aşeza în calitate de ardelean valahizat, stând ore lungi la taină, comentând întotdeauna ţuica, vinul şi mâncarea, plus câte-n lună şi-n stele". Radu Anton Roman se pare că ştia tot despre mâncărurile ardeleneşti şi îi puteai cere părerea şi despre ţuica întoarsă de prune ori rachiul de fructe, dar şi despre eleganta Fetească Albă, Iordovanul cel vesel, Ardeleanca şi Galbena de Ardeal, Neuburgerul cel sumbru sau despre prinţul de aur, Muscatul Otonel.
LA POHTA CE POHTIM NOI
Volumul 3 din "Poveştile bucătăriei româneşti" ne deschide pofta de a colinda Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Mărginimea Sibiului, Amlaşul, Ţara Haţegului, Ţara Lăpuşului, Oaşului, Maramureşului, Năsăudului etc., bucurându-ne de bucate adevărate, servite de oamenii locului care sunt "gazde bucuroase şi înlesnite", cum le descrie Radu Anton Roman. Şi cum am putea refuza un rasol de viţel cu sos dulce de roşii, un bulz, o supă cu găluşte, o tocană ardelenească, o papară de peşte sau nişte cotlete ardeleneşti?
Scriitorul gurmand a selectat şi acele mâncăruri cu nume haioase, care au o savuroasă expresivitate, "care vin direct din neobosita veselie şi interjecţie populară", cum ar fi mâncarea "Îi place lui Ionică", un preparat din Ardealul de Sud, "o bogată şi gustoasă găteală de toamnă-iarnă, una din cele mai consistente ce se pot imagina, o mâncărică ardelenească tipică" din găluşte şi prăjeli (ceapă, slănină, cartofi, untură, smântână şi piper).
În volum întâlnim şi feluri ardeleneşti care se fac din resturile altor mâncăruri, modalitate de a economisi mâncarea. Aşa sunt păpăruşii, preparaţi din resturi de plăcinte "care se adună de prin tăvi şi platouri, se prăjesc în unt, se mai sparg şi nişte ouă deasupra şi se dau la masă cu smântână".
GUSTUL SĂRBĂTORII
Din capitolul "O ţâră din gustul sărbătorilor la ardeleni" putem încerca tocană de maţe de porc ori de miel, sarmale ardeleneşti, sarmale cu păsat, purcel umplut ardeleneşte sau pumni. Da, aţi citit bine. Pumnii sunt nişte sărmăloaie "cât o cotineaţă de jigănii, cu afumătură, cu păsat, cu tot ce trebuie", puse în oale de lut, peste ele turnat potop de rachiu de pere şi un aluat de făină gros deasupra. Pumnii aceştia se dau colindătorilor, cu un pahar cu Pinot Gris de Mărişelu-Bistriţa.
Periplul prin bucătăria Ardealului ne mai convinge încă o dată de adevărul cuvintelor spuse de Radu Anton Roman: "bucătăria românească este cel puţin la fel de originală, de savuroasă şi de spectaculoasă ca orice altă bucătărie a lumii".
TACI ŞI ÎNGHITE
Celebră şi magnifică coptură transilvană, răspândită mai ales în ţările din sud - Bârsei, Făgăraşului, Amlaşului, Haţegului - "Taci şi înghite" este o capodoperă veche, cunoscută de secole. Cărţi serioase o citează şi o prezintă ca atare încă de la începutul veacului nostru - când e răspândită şi înghiţită în tăcere şi în toată ţara - ca o găteală savuroasă şi suficient de rafinată ca să aburească pe mese simandicoase, exprimând totodată ceva din gustul şi din simţirea puternic româneşti de atunci - vă amintiţi că prinţesele mergeau la balurile curţii în costum popular?
● Ingrediente: 500 g mălai, 1 litru de lapte, 6 ouă, 200 g unt, 200 g smântână, 250 g telemea nu prea sărată.
● Preparare: Se face o mămăligă mai moale, din mălai, lapte şi smântână (speculaţie întru haz: nu-i aşa că, atunci când mâncaţi mămăligă, vă amintiţi de ceva, nu ştiţi bine ce, dar apare ceva sau cineva, o umbră mirosind altfel, a fum, a cai şi a fân, un (stră)bunic uitat e totuşi pe-acolo?).
Se unge o cratiţă cu 50 g unt. Se aşterne strat cu jumătate din mămăligă, se presară cu două treimi din brânză şi 100 g din unt. Se întinde un alt strat de mămăligă în care se înfundă cu fundul polonicului 6 lăcaşuri. Se sparge câte 1 ou în fiecare lăcaş, se rade deasupra brânză şi se pune câte o bucăţică de unt pe ouă, pentru faţă. Se dă la cuptor, până capătă oarecare culoare. Odată încheiat şi acest al treilea timp, ceaunul se dă la masă, aburind misterios şi naţionalist, căci, fie ei mexicanii sau italienii cât de meşteri la tortillas sau polenta, nu ştie nimeni în lume face ca românii mămăliga şi nici a o potrivi ca ei cu de toate încă nu s-a aflat seminţie.
● Taină: Puţină slănină afumată, tocată mărunt, ceva felioare de cârnaţi şi un praf de piper, aşezate între straturi, fac şi mai ataşantă această veche mâncare de casă ciobănească.
Reţetă din "Poveştile bucătăriei româneşti", volumul III
