Povestea unei izbanzi

Zona veche a Sibiului. Din vremurile cand aici se aflau breslele sasilor n-a mai ramas acum decat numele strazilor. Brutarilor, Pielarilor, Olarilor. Cum cobori dinspre Piata Mica, pare ca intri intr-o alta lume, in plin secol al XIX-lea.

Zona veche a Sibiului. Din vremurile cand aici se aflau breslele sasilor n-a mai ramas acum decat numele strazilor. Brutarilor, Pielarilor, Olarilor. Cum cobori dinspre Piata Mica, pare ca intri intr-o alta lume, in plin secol al XIX-lea. Imaginatia si, mai ales dorinta de a te lasa purtat in timp, fac ca amprentele modernitatii sa dispara, iar aerul de poveste veche sa te invaluie mai mult cu fiece fereastra deschisa pe langa care treci si cu fiecare oblon in spatele caruia ghicesti istorii...

Cand am deschis poarta de lemn uriasa de la pensiunea "Casa Baciu", nu mi-am imaginat, insa, ca aici voi descoperi oameni care si-au asumat propria istorie. Si o "livada de visini". Si o poveste de viata inteleasa la modul "cel mai" propriu drept "o lupta". Vasile si Valerica, o familie in care, dupa cum mi-au spus chiar ei, traditia numelor cu "V" are radacini adanci in timp: Virgil, Valentin, Valer... si visin. "La Revolutie am fost impuscat in picior", povesteste domnul Vasile Baciu, "si pentru asta am primit sus, la Cisnadioara, o livada de visini.
E o minune acolo, mai ales atunci cand infloresc, iar cand se coc, e Raiul pe pamant. Avem si o fantana cu apa rece, rece si o masuta de lemn infipta in pamant. Am vrea sa facem si o casuta..." Proiectati in plin Cehov. "Livada de visini" cu toata frumusetea personajelor de-acolo, toate indragostite cu o dragoste bolnava de livada, simplitatea dusa pana la esenta, lupta inteleasa sub toate aspectele ei si, in ultima instanta, lipsa evidenta de actiune, in spatele careia se ascunde o rezistenta extraordinara. Si totusi nimic cehovian aici, in afara de livada, cel putin la prima vedere.
Numai ca am ghicit in indarjirea Valericai, despre care sotul ei, Vasile, spune ca ea este cea careia i se datoreaza izbanda, ceva din indarjirea lui Lopahin. Dupa ani intregi de lupta, de frustrari, 15 in acest caz, cu perioade in care "aproape ca n-aveam bani nici de paine", dupa cum marturisesc acum, zorile au rasarit. Dupa ani intregi in care au trait cu spaima ca aceasta casa va fi demolata (se afla in zona care fusese propusa pentru demolare), dupa ce au investit in ea eforturi extraordinare, sunt multumiti acum, pentru ca au reusit s-o faca sa-si traiasca o a doua tinerete.

Metafora acestor vieti mi se pare extrem de bine inchisa in povestea mobilei vechi, mobila saseasca cu blat de marmura, pe care au gasit-o aici vopsita si lipsita de stralucire. I-au descoperit adevarata frumusete dupa ce cu greu au indepartat vopseaua cu care au aflat ca fusese acoperita ca sa nu o fure nemtii in timpul razboiului.

Se considera niste oameni norocosi si buni: "Omului bun Dumnezeu ii da". Si asta se vede in felul in care isi primesc oaspetii. Cu discretie si bucurie si cu "ceva bun". Si ce altceva ar putea sa fie specialitatea pensiunii decat dulceata de visine? O minune delicioasa care te cucereste intai cu aroma deosebita de visina amestecata cu mar. Gustul, asemenea "madelainei" lui Proust, iti trezeste amintiri pe care nici macar nu stiai ca le ai. "Valerica, sotia mea, este o gospodina extraordinara. Sa vedeti ce gust au islerele facute de ea." Observand ca termenul ma depaseste, doamna se infiinteaza cu o farfurioara cu niste "fursecuri" delicioase si imi povesteste cum a invatat totul "furand de la altii", pentru ca a plecat de la 15 ani de-acasa, din satul Ravasel. Iar islerele a invatat sa le prepare de la… nici nu se putea altfel, sotia unui colonel. O fiinta deosebita, o doamna care vine parca sa-mi reintregeasca atmosfera cehoviana din care pe alocuri am alunecat. "Doamna Catita obisnuia sa ma invite in fiecare duminica la ea acasa si ma invata sa gatesc."
Gustul de nuca si cacao al islerelor, cupa cu dulceata de visine din fata mea, o sotie de colonel din alte veacuri, o casa din 1800, povestea unei livezi de visini undeva sus, la Cetatea Cisnadioara, si doi oameni care, dupa cum imi dau seama, fara o extraordinara poveste de iubire, n-ar fi reusit sa mearga pana la capat. Povestea unei izbanzi.

ISLERE

INGREDIENTE: Pentru aluat: 1/2 kg de faina, 100 g unt, 200 g nuca macinata, 3-4 linguri cu zahar, 3-4 linguri cu apa Pentru crema: un pachet unt, zahar dupa gust, o budinca de cacao Pentru glazura: 150 g de zahar pudra, cacao, apa fierbinte PREPARARE: Din ingredientele pentru aluat se framanta o coca si se lasa 10 minute sa se odihneasca, apoi se intinde cu sucitorul si se taie cu gura unui paharel bucatele care se coc pe fundul tavii uscate. Separat, se prepara crema amestecandu-se budinca impreuna cu untul si cu zaharul. Cu aceasta crema se umplu cate doua capacele atunci cand s-au copt si se lipesc intre ele. Glazura se prepara din zaharul pudra cu cacao dupa gust si foarte putina apa si se lasa sa fiarba pana capata consistenta unei smantani. Islerele se ung cu aceasta glazura si se lasa sa se raceasca.

DULCEATA DE VISINE

INGREDIENTE: 4 kg de visine, un kg de mere, 5 kg de zahar si o lamaie PREPARARE: Luati visinele, le spalati si le scoateti samburii, apoi curatati merele si le taiati felii, dupa care le caliti cu putin zahar. Fierbeti visinele cu zaharul pana incepe sa se ingroase, adaugati si lamaia taiata felii, iar aproape de sfarsit merele usor calite si mai lasati sa fiarba putin impreuna. Dupa ce le puneti in borcane, daca doriti sa nu se strice, dati-le putin la cuptor cat sa prinda o pojghita. Astfel aerul nu va putea patrunde.