Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu toata criza asta a castravetilor si a virusului E.coli, producatorii de legume de pe la noi – recte, de castraveti – s-au pomenit dintr-o data ca toata marfa lor (pentru care au muncit, nu gluma, toata primavara) se duce pe apa Sambetei. Nici pe gratis nu vrea romanul castraveti autohtoni, desi au certificat ca nu-s plini de boli. Cred ca unii nici pe ce au crescut in gradinuta lor nu-s siguri ca nu au luat din aer, de undeva ceva virusi mortali cu iz occidental.
Acu’, ce-i drept, cand vad vanzoleala asta din juru-mi, tare mi se mai face dor de anii copilariei, cand – pana sa se roseasca bine obrazul patlagelelor din gradina de langa sopru – ma si grabeam sa dau iama in straturi. Sa tot fi avut vreo 3-4 anisori cand o porneam de-amiaza pe cararea din spatele casei c-un codru de paine intr-o mana si cu solnita in cealalta. Nu ma opream decat intre straturi. De-a stanga, cel de tomate – rozalii si cu aroma patrunzatoare (pe care-o caut si-acum in coditele si frunzele rosiilor pe care le cumpar din piata); de-a dreapta, cel de ceapa, subtire si lunga, ca o balerina inaltata pe poante.
Pana sa bage de seama mama Aneta, bunica-mea, ca plecasem din ograda, eu rupsesem o rosie-rozie de pe vrejul ei si smulsesem ceapa din pamant. Pamantul negru curgea din mustatile cepei in vreme ce-o scuturam zdravan, lovind-o de picior. In momentul asta aparea si bunica, aducand cu ea o cana mare cu apa, sa spele in fuga rosia si ceapa, pana nu muscam din ele. Alegerea mea de a manca 'direct de pe strat' nu insemna, Doamne fereste, ca ma tineau ai mei flamanda. Dar cred ca inca de pe atunci papilele mele gustative erau in cautare de savori nealterate, iar gradina bunicii se dovedise a fi Raiul de unde incepea Cunoasterea.
