x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Timp liber Monden Nichita, în genunchi în faţa poporului sârb

Nichita, în genunchi în faţa poporului sârb

de Miron Manega    |    31 Mar 2008   •   00:00
Nichita, în genunchi în faţa poporului sârb

ADORAŢIE ● Belgradul, îngenuncheat de poezie
Astăzi, Nichita Stănescu ar fi împlinit 75 de ani. Au venit să onoreze această aniversare marele său prieten din Serbia, poetul Adam Puslojic, însoţit de vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor Sârbi, Ljubivoje Rsumovic, şi secretarul
Predrag Bogdanovic. AUDIO Nichita recitând poeyia sa



ADORAŢIE ● Belgradul, îngenuncheat de poezie
Astăzi, Nichita Stănescu ar fi împlinit 75 de ani. Au venit să onoreze această aniversare marele său prieten din Serbia, poetul Adam Puslojic, însoţit de vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor Sârbi, Ljubivoje Rsumovic, şi secretarul
Predrag Bogdanovic.


Am avut privilegiul să le fiu însoţitor o zi întreagă, de vineri dimineaţa, când au sosit în Gara de Nord, până seara târziu, când i-am condus la Ploieşti. A doua zi urma să înceapă a XX-a ediţie a Festivalului de Poezie "Nichita Stănescu". Până la ora 11:00 i-am "găzduit" în redacţia Săptămâna Financiară, după care am fost la Sediul USR, unde, teoretic, erau aşteptaţi. Nu era însă nimeni: Nicolae Manolescu era la Paris, Varujan Vosganian era prins cu diverse probleme ministeriale... Mai primitoare a fost "groapa" de la Muzeul Literaturii, unde au venit şi câţiva dintre vechii prieteni ai lui Nichita: Mircea Micu, pictorul Mircea Dumitrescu, regizorul Ioan Cărmăzan... Un fel de "rezumat" al fostelor agape, cu mici, bere şi multe absenţe... A urmat o escală în atelierul sculptorului Ioan Bolborea, care îşi sărbătorea şi el ziua de naştere... În tot acest timp i-am luat lui Adam Puslojic un interviu pe sărite, din care reproduc acum un scurt fragment. Restul va fi "deversat" în Ediţia de Colecţie despre Nichita, care se va realiza în curând.


"Nu te grăbi, bătrâne!"

  • Jurnalul Naţional: Întrebare inevitabil banală, dar necesară: când şi unde l-aţi cunoscut pe Nichita?
Adam Puslojic: Era prin 1969, anul în care americanii au ajuns pe Lună. Nichita voia să-l traducă pe Vasko Popa în limba română (n.r. – mare poet sârb de origine română). Ceruse de la noi, din Serbia, nişte poeme inedite. Nu ştia că voi veni eu şi nici cine era Adam Puslojic. Traducerea a şi apărut după aceea în colecţia "Cele mai frumoase poezii"... Vasko Popa a fost astfel "tunelul oranj" al destinului meu, pentru că prin el am ajuns aproape de Nichita şi n-am mai plecat niciodată din această apropiere...


  • Unde a avut loc întâlnirea?
În coridorul de la Uniunea Scriitorilor, unde stabiliserăm întâlnirea. Ne-am îmbrăţişat ca şi când am fi fost doi vechi prieteni care nu se văzuseră de 100 de ani. Imediat m-a invitat la Restaurantul Doina, unde discuţia a continuat cam în aceşti termeni: "Ce mai faci, frate? Ce mai face Serbia ta? Când mai vii prin România? Ce vrei să traduci?"...


  • Ce i-aţi răspuns la ultima întrebare?
I-am răspuns că vreau să-l traduc pe Mihai Eminescu... El s-a uitat la mine zâmbind şi mi-a spus: "Nu te grăbi, bătrâne! E greu să ajungi direct la Mişu. Începe şi tu cu cei din generaţia ta sau a mea. Căci, dacă e să strici ceva prin traducere, să ne strici pe noi, nu pe El".


"SituAcţiunea Clocotristă: Timpul gaură-mit"

  • Care a fost momentul de maximă adoraţie a lui Nichita în Serbia?
După cum ştiţi, în 1982 el a obţinut marele premiu internaţional "Cununa de Aur" de la Struga, din Macedonia. La câteva luni l-am invitat să-l sărbătorim cum se cuvine în capitala Serbiei, la Belgrad. Nu i-am spus că ceea ce urma să se întâmple îi era dedicat. A fost un spectacol magnific, organizat de mişcarea clocotristă...


  • Ce era clocotrismul?
Spiritualitatea clocotristă era un fel de avangardă a postmodernismului, curent care nu exista pe vremea aceea... Ei, bine, ceea ce am organizat noi atunci s-a numit "SituAcţiunea Clocotristă: Timpul gaură-mit".


  • SituAcţiunea?...
Da. Am unit sensurile cuvintelor "situaţie" şi "acţiune". Am ales un poem miraculos al lui Nichita, "Lecţia despre cub", şi am încercat să-l transpunem, printr-un spectacol gen happening, în toate genurile artistice, vizuale şi sonore: poezie, cântec, coregrafie, arte plastice.
Am construit din lemn un cub imens, cu latura de patru metri, pe care l-am îmbrăcat în negru. Pe el am scris versurile lui Nichita în toate limbile posibile, chiar şi în chineză. Nichita stătea tolănit pe iarbă, lângă Marin Mincu şi poetesa noastră naţională, celebra Desanka Maximovici, şi privea curios la spectacol. Abia când şi-a recunoscut versurile în limba română a început să bănuiască ceva.


  • Cât a durat toată... "SituAcţiunea"?
Vreo trei ore, deşi nu erau decât 16 versuri. Trebuia să transpunem însă totul în imagini, în sunete, în teatru, în dans, în zgomote, în urlete, în rugăciuni...


  • Unde s-a întâmplat evenimentul?
În Piaţa Slavia din centrul Belgradului, lângă hotelul cu acelaşi nume, unde era cazat Nichita... Era acolo un imens ceas solar pe care un actor de-al nostru a recitat "Lecţia despre cub" de 12 ori, în 12 feluri. S-au adunat vreo 30.000 de oameni, s-a închis circulaţia, a fost ca la Revoluţie. De fapt, a şi fost o revoluţie – culturală.


Nichita din inima vie a lui Adam Puslojic

  • Aţi făcut aşa ceva vreodată pentru vreun scriitor sârb?
Nu, pentru nimeni... Dar Nichita este în egală măsură al nostru, aşa cum e al vostru. Pentru noi, în Serbia, el a fost poetul total, poetul absolut... Atunci a primit şi cheia de aur a oraşului Belgrad, care nu era dăruită decât preşedinţilor şi regilor. Primar era Bogdan Bogdanovici, un mare sculptor şi arhitect, care adora poezia lui Nichita. S-a întâmplat aşa: primarul îl aştepta pe Nichita, solemn ca un steag naţional, înconjurat de presă şi de televiziuni. În timp ce se îndrepta spre el, Nichita a făcut un gest sublim: brusc s-a lăsat în genunchi şi aşa a continuat să meargă. Primarul, impresionat, s-a pus şi el în genunchi şi s-a apropiat, mergând la fel, spre Nichita... În genunchi s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat... În vremea asta, şeful protocolului privea interzis la scena din faţa sa şi nu ştia ce să facă. S-a uitat speriat la mine şi m-a întrebat: "Şi eu acum ce scriu?". Iar eu i-am răspuns: "Desenează!".


  • Şi-acum? Ce-a mai rămas după 25 de ani de la moartea lui Nichita?
Îl port pe Nichita în inima mea vie. Iar faptul că am venit împreună cu vicepreşedintele şi secretarul Uniunii Scriitorilor Sârbi vorbeşte de la sine despre dragostea pe care i-o poartă Serbia.



Îngerul cu o carte în mâini

El nu avea trup, era un fel de crin cu aerul în el. Era frumos ca un înger, dar nu avea chip, numai imaginaţia noastră îi recompune efigia de împărat roman abia desluşită pe monedele de la începuturile Lumii. Ochiul meu ostenit mi-l readuce aşa cum l-am văzut ultima oară în spaţiul de clor al unei camere de spital. Cineva îl îmbrăcase elegant în unicul său costum de duminică şi, cum stătea tăcut şi impasibil, mi se părea un ginere trist care se odihneşte înaintea ceremoniei mult râvnite. Cineva îl îmbrăcase frumos. Faţa lui luminată de fulgerele nopţilor refuzate somnului avea ceva din solemnitatea fragilă a zăpezilor dintâi... Un zâmbet secret, fiind şi ironic m-a apropiat de el, liniştindu-mă. Mi se părea că urma să se ridice, zburând, "prin era şi prin ziduri, aşa cum fluturi un steag înfrânt"... Cineva îl îmbrăcase frumos şi deodată, simţind cum mă pătrunde stiletul singurătăţii, i-am strigat şoptind: Nichita! N-a răspuns, deşi putea să vorbească şi nici nu am îndrăznit să mă apropii prea mult şi să-i întind lujerul florii ce-mi îngheţase în pumnul străns. Simţeam cum "o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă"... Floarea mi s-a părut ca un glonţ al singurătăţii pândind aerul. O refuza zâmbind şi mi se păru că-l aud: "A mirosi o floare este un fapt de mare ruşine... E ca şi cum de propria mamă ţi-ai apropia nările"... Cineva îl îmbrăcase frumos ca pe un ginere pregătit pentru o tainică, dar îndelung râvnită ceremonie. Un zâmbet secret, o sfidare, ironic-miloasă, mă preface într-o sabie de gheaţă. Şi floare îşi desfăcu brusc bobocul, explodând în spaţiul de clor al acelei camere neutre de spital. Niciodată n-am să învăţ că el a murit...
  • Mircea Micu

AUDIO: Mama mea si soldatul eiNedreptatea ca forma de contemplare a naturii






×
Subiecte în articol: antimonden i-am nichita