x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Traumele liberalizării preţurilor

0
Autor: Lavinia Betea 02 Dec 2010 - 18:16
Traumele liberalizării preţurilor Arhiva personală Dumitru Iuga/ Liderul ţărănist Corneliu Coposu (primul din stânga) credea că liberalizarea preţurilor putea fi evitată prin crearea unor „condiţii de funcţionare a legii cererii şi ofertei”

140738-greva-foamei-dec-90-coposu-si-iordache.jpgSimbol al capitalismului în gândirea leninistă era piaţa liberă. Nu întâmplător în destructurarea regimurilor construite pe temelia proprietăţii etatizate eficientă şi suficientă a părut liberalizarea preţurilor. O terapie de şoc care, s-a crezut atunci, ar fi calea directă către economia de piaţă. În scurtă vreme, decizia luată de guvern în toamna lui 1990 a destrămat euforia post-revoluţionară. A fost criticată, la scurtă vreme şi de reprezentanţii puterii şi de cei ai opoziţiei. Cale de întoarcere nu mai era însă!

Întrebat acum asupra contextului şi consecinţelor liberalizării pre­ţu­ri­lor, profesorul Vladimir Pasti (foto) – consilier al prim-ministrului Petre Ro­man până în toamna lui 1990, când a devenit consilierul preşedintelui Ion Iliescu, ne-a declarat urmă­toa­re­le: „Discuţiile despre libe­ralizarea preţurilor au început încă din 1990. În toamna lui 1990 a devenit clar că preţurile nu mai puteau fi subvenţio­na­te pentru a le menţine la nivelul de până atunci: pe ansamblul industriei cheltuielile ajunseseră mai mari decât încasările. Începând cu toamna lui 1990, preţurile au început să creas­că şi, pentru a ţine pasul cu aceas­tă creştere, au început să creas­că şi salariile, dar într-un ritm mai lent.

Prevăzute erau trei consecinţe: hiper-inflaţia (în 1991, rata inflaţiei anuale a ajuns la 170%, iar în 1992 la 210%, în 1993 la 256%); sărăcirea po­pulaţiei (la sfârşitul lui 1993, sa­lariaţii pierduseră deja 41% din sa­lariu); creşterea şomajului (România a pierdut, în 1991 şi 1992, 1,3 mi­li­oane locuri de muncă). Foarte in­te­resante sunt însă consecinţele ne­prevăzute în teoriile autoreglării pie­ţelor. În primul rând, managementul în­treprinderilor a devenit extrem de de­fectuos. Apoi creşterea preţurilor a părut că e singura soluţie pentru creş­terea costurilor. La nivelul eco­no­miei româneşti s-au mai evidenţiat: parazitarea întreprinderilor de stat de aşa numitele «firme căpuşe»; lipsa de capital privat pentru privatizare şi, de aici, imposibilitatea privatizării marilor întreprinderi industriale; prăbuşirea producţiei agricole; şi nu în ultimul rând, corupţia”.

Într-un lung interviu acordat de Corneliu Coposu lui Vartan Arachelian (Editura Anastasia, 1991), lide­rul ţărănist aprecia că dramatismul produs de liberalizarea pre­ţurilor putea fi evitat prin libera­li­zarea concomitentă a salariilor şi crearea unor „condiţii de funcţionare a legii cererii şi ofertei” (fără să precizeze însă care anu­me ar fi acestea). Tabloul social era dezastruos şi în viziunea lui Cor­ne­liu Coposu: „Salariile au rămas în ur­mă, preţurile s-au înzecit, lumea nu mai poate să-şi cumpere obiecte de primă necesitate; începând cu pro­viziile alimentare nu se mai găseşte ni­mic pe piaţă”. Iar durerea ce­tă­ţe­nilor, insuportabilă şi inacceptabilă.

Cum se puteau face paşii corecţi către economia de piaţă e greu de stabilit chiar după două decenii. Semnificative au fost şi diferenţele dintre ţările membre CAER, organism desfiinţat de altfel în 1991. Unul dintre aceşti indicatori – salariu mediu anual înregistra mari fluctuaţii la ni­ve­lul ţărilor Europei de Est şi Centrale. În 1989, bunăoară, salariul me­diu anual în Germania comunistă (sta­tul cel mai dezvoltat economic din lagărul socialist)  era echivalentul a 24.500 DM în timp ce în Germania de Vest era de 32.230 DM. PNB pe cap de locuitor evidenţia de ase­me­nea decalajul.

O comparaţie pe baza acestui indice releva enormele distanţe dintre ţările vest-europene şi fostele ţări comuniste. Un interesant stu­diu efectuat în America, stabilea că  ega­lizarea PNB pe cap de locuitor  între cetăţenii din  Estul Europei şi cei ai Germaniei de Vest s-ar produce în următoarele condiţii: stagnând cre­ş­terea nemţilor şi dublându-se ra­ta sa din 1989, Cehoslovacia ar avea nevoie de 30 de ani, Ungaria de 46 iar Polonia de 63. Pentru România, pre­zumtiva situaţie nici măcar nu s-a luat în calcul.

Dar şocul de adaptare la realităţile post-comuniste s-a dovedit a fi, în timp, invers proporţional cu situaţia economică a anului 1989 şi entuziasmul iniţial al mulţimii. Pretutindeni s-a evaporat însă utopia capitalismului în stilul serialului „Dallas”. Re­ferindu-se la acest parcurs amar de pierdere a iluziilor, Georg Hodos – fost cominternist maghiar şi condam­nat politic în procesele staliniste –, evoca astfel naşterea nostalgiei co­mu­nismului: „A existat o mobilitate socială (în trecut, n.n.), ceea ce însemna că fiii de muncitori şi ţărani care nu visau că ar putea fi altceva decât muncitori şi ţărani au avut posibilitatea să studieze, să primească sluj­be mai bune.

Trebuinţele de viaţă primare au fost asigurate pentru toţi în Ungaria. Nimeni nu trebuia să moară de foame, să se teamă că îşi pierde slujba. Exista un fel de securitate, puteai să-ţi faci planuri, să te gândeşti la bătrâneţe. Pentru că ştiau că vor fi capabili totdeauna să aibă un apartament care era ridicol de ieftin, ştiau că îşi pot permite să cumpere lapte, precum şi bunurile de primă necesitate”. În comparaţie cu prezentul, trecutul devenise timpul „când nu trebuia să te temi că-ţi pierzi locul de muncă, nu exista inflaţia, nu trebuia să te gândeşti că a doua zi trebuia să faci ceva cu banii pe care îi ai, pentru că dacă nu o faci acum, peste un an banii tăi  nu mai au nici o valoare”.

Citeşte mai multe despre:   acum 20 de ani
Serviciul de email marketing furnizat de