Roxana şi Naomi Guttman. Mamă şi fiică, destine la indigo

Seria interviurilor faţă în faţă cu oameni minunaţi a căror meserie s-a transmis de la părinte la copil continuă cu două generaţii de artiste complete şi complexe. Roxana şi Naomi Guttman, mamă şi fiică prin ale căror vene curge dragostea pentru teatru. Despre condiţia actorului într-o Românie în care cultura nu are viză de şedere, despre talent, sacrificiu şi valori, într-un interviu emoţionant pentru Jurnalul Naţional.

În familia Guttman teatrul şi filmul sunt la ele acasă. La doar 25 de ani, Naomi reuşeşte să îi calce pe urme mamei sale, Roxana Guttman, una din marile actriţe ale scenei româneşti. Sunt două personalităţi diferite, nici fizic nu se aseamănă, însă le leagă dragostea necondiţionată pentru artă, completându-se una pe cealaltă.

Cum ați descrie relația voastră? V-aţi aflat și în roluri de profesor-elev?

Roxana: Cu siguranţă da. Ea profesorul meu, eu profesorul ei, cred că relaţia asta e permanentă. În ideea că avem de învăţat una de la cealaltă, aşa percep eu. Ne contrazicem foarte des, în general legat de ţinute, pentru că eu sunt, contrar aşteptărilor, mult mai avangardistă şi mult mai şleampătă. Ea e mult mai cochetă, mult mai conservatoare, iar aici avem întotdeauna discuţii. Ea îmi spune mie de multe ori „Te îmbraci ca un aurolac”. Probabil, dar aşa mă simt eu bine. Eu cred că sunt uşor atipică, ca persoană publică, şi nu e o laudă, e o asumare. Nu-mi plac expunerile, nici interviuri nu dau, decât foarte rar, consider că atunci când am ceva de spus, că e pe scenă, în film sau în viaţă, trebuie să spun. În general nu sunt un foarte bun manager pentru mine, e ea. Pentru ea sunt în schimb un manager bun, deci ne completăm foarte bine. Chiar de multe ori eu mă gândeam „Domne eu sunt mama ei, hai să pun totuşi piciorul în prag”, aiurea, nu-mi iese niciodată, suntem prietene, surori, orice. Este o relaţie foarte frumoasă şi foarte vie. În artă ideea de concurenţă e implicită cumva, însă între noi două nu a fost niciodată.

Naomi: Mulţi prieteni spun că relaţia noastră nu este una mamă-fiică, ci mai degrabă una de colege de cameră, şi cam aşa e. Tocmai aşa am reuşit să ne apropiem foarte tare pentru că nu am pornit pe premisa relaţie mamă-fiică,  să păstrăm o conduită,  să respectăm nişte reguli, pentru că altfel m-ar fi pierdut demult. Eu sunt o persoană foarte independentă şi nu prea mă conformez unor reguli sau unui stil. Faptul că a fost şi este o mamă atipică, m-a ajutat mai tare să mă apropii de ea. Eu sunt un fel de mic dictator  ”hai că poţi să faci aia”, „implică-te în proiectul acela”, „nu te mulţumi cu puţin”, dar o fac spre binele ei şi cumva încerc să o mobilizez.

Naomi s-a născut din îmbinarea teatrului (mama) cu muzica (tatăl). Ea a ales să facă și muzică, și teatru. Credeți că notorietatea părintelui pune presiune pe copilul care alege să îi urmeze cariera? Îl motivează sau îl frustrează?

Roxana: Ai spus bine alege. Dacă acesta alege şi vine din el, atunci nu poate decât să îl motiveze. Dacă este împins şi dacă i se impune să urmeze meseria părintelui, că e medic, profesor sau actor, atunci s-ar putea să fie o presiune mult prea mare şi să depăşească cu greu personalitatea părinţilor. În ceea ce mă priveşte, am lăsat-o să aleagă singură dar întotdeauna îi spun să facă cu plăcere ceea ce alege, pentru că altfel e un om pierdut. Oricât ar fi de greu, de prost plătit, important e să te trezeşti dimineaţa cu drag.

Naomi: Cred că e important în ecuaţia asta şi felul în care se implică părintele, pentru că dacă acesta te sprijină, automat dispare presiunea, pentru că îţi dă acel impuls, acea încredere. Dacă el nu te susţine, simţi mai degrabă ca o provocare să demonstrezi că poţi şi fără acordul lui.

V-aţi vedea făcând altceva decât artă? Dacă nu erau teatrul și muzica, ce altă profesie ați fi urmat?

Naomi: Mi-ar fi plăcut să fiu medic veterinar, pentru că iubesc foarte tare animalele iar medicina îţi impune o disciplină pe care mi-ar plăcea să o am. Să trec de anumite praguri, să nu mai am frici şi temeri de lucruri care în viaţa de zi cu zi te înspăimântă.  Şi mi-ar fi plăcut să salvez animale, dar oricum o fac pentru că acasă avem o mini grădină zoologică.

Roxana: Cu atâta bucurie şi plăcere nu. Nu ştiu să fac altceva. A fi actor e un destin. Aşa, în paralel, mi-ar plăcea să am un butic, adică să vând ceva, orice, iar dacă aş avea foarte mulţi bani, cred că cel mai bun lucru pe care aş putea să îl fac acum pentru România ar fi să o transform într-un adăpost pentru animăluţele abandonate. Cred că asta poate ne-ar mai ajuta în evoluţie şi ne-ar mai schimba un pic direcţia spre care mergem.

Care a fost momentul în care admirația față de părintele/copilul tău a atins apogeul.

Naomi: Cred că m-a  surprins şi mi-a demonstrat că e o femeie foarte puternică în special în viaţa noastră particulară, când ne-am mutat de foarte multe ori, de 11 mai exact, şi căram saci şi cutii numai două şi am văzut că nu a clacat nervos, nu s-a plâns şi a luat situaţia ca atare. Evident că m-a impresionat la fiecare premieră şi la fiecare reuşită, însă în viaţa particulară m-a tuşat mai tare. Viaţa asta artistică e expusă şi cumva scoţi numai lucrurile bune şi de lăudat în faţă, dar în viaţa privată, când nimeni nu stă să se uite la tine cu camera de luat vederi, atunci vezi tăria unui om. În situaţii limită, când îţi dai seama că poţi să cedezi sau poţi să mergi mai departe, ea de fiecare dată a ales să meargă mai departe iar asta m-a întărit şi pe mine.

Roxana: Am ales să merg mai departe pentru amândouă. Sunt o entitate care nu prea se lasă învinsă. Primul moment în care am fost extrem de mândră a fost când am născut-o şi al doilea, în faţa căruia am zis am zis „Wow, ce copil am”, a fost astă vară, când, deşi era în staff-ul de la George Enescu cu alergături, terminase UNATC-ul, a dat examen la Conservator, nefăcând liceul de muzică şi a intrat.

Dacă aţi putea alege un singur rol preferat, care ar fi acela?

Roxana: Nu mi-am dorit niciodată un rol anume, le consider provocări pe toate şi accept orice provocare. Iar din ce am jucat, mi-a fost foarte drag şi pe suflet, pe ideea mea despre iubire, viaţa şi moarte, Leah din „Dybbuk” a lui Anski, în regia Catalinei Buzoianu la Teatrul Evreiesc.

Naomi: Nu am un rol preferat şi nici nu mi-aş dori un anume rol, şi eu le consider provocări şi sunt deschisă.  În cazul meu s-ar pune un tipar „e mică, înfăţişare de copil, 15-18 ani, numai roluri de fetiţă, Alice în Ţara Minunilor, Tinkerbell”, iar eu vreau să depăşesc acest tipar, arătând că pot şi altceva, de aceea nu vreau să mă concentrez pe o anumită zonă, pentru că altfel rămân acolo. Vreau să explorez şi să mi se dea şansa să explorez. La fel şi în muzică, câte un pic din fiecare ca să faci o construcţie solidă.

Într-o eră a vitezei și a tehnologiei, omul are tot mai puțin timp pentru lucrurile care îi hrănesc sufletul, cum ar fi arta și cultura. Totuși oamenii încă mai vin la teatru, iar spectacolele se joacă cu sălile pline.  De ce avem nevoie de teatru?

Naomi : Omul are nevoie de artă vie, cumva palpabilă, E convenţia aceea a teatrului:  scenă-public, pe care tu ţi-o asumi din momentul în care ai intrat în sală, ai plătit bilet şi urmăreşti o poveste în care te regăseşti sau te deconectezi de viaţa de zi cu zi. Omul acum vine la teatru tocmai ca să rezoneze cu viul, pentru că viaţa lui a intrat într-o rutină încât vrea să scape din ea văzând o altă realitate vie pe scenă.  Diferenţa dintre teatru şi film e că la teatru, tu eşti pus faţă în faţă cu nişte personaje pe scenă care îţi transmit nişte energii. Teatru e ca o inimă care bate, dar nu ştiu cât de pline mai sunt sălile în zilele astea.

Roxana: Teatrul e o soluţie pentru noi. Ai şansa să vezi realitatea în care trăim şi care e cum e. Teatrul e oglinda vie a vremurilor noastre, ai şansa să visezi o altă lume în care ai putea să trăieşti, iar în ultimă instanţă ai şansa să trăieşti într-o lume mai bună. Probabil că noi nici nu ne dăm seama cât e de necesar. Sigur că e şi un refugiu, dar e un privilegiu să mergi la teatru, la film, la muzeu, la concert. De acolo vin energii extraordinare.

Ca o paralelă între generații, cum a evoluat lumea teatrului? S-a schimbat ceva?

Roxana: S-a schimbat, dar nu neapărat în rău, cred că noi ne-am schimbat foarte tare. Felul în care este percepută cultura s-a schimbat şi atunci are repercusiuni asupra artei. A apărut teatrul independent pe care şi eu îl practic şi e minunat. Dar cred că trebuie să ne întoarcem la teatrul acela vechi, la Cehov. Generaţia lor e mai pe repede înainte, de aceea probabil că atunci când lucrează cu actori sau regizori din garda veche au surprize plăcute, pentru că a lucra cu un actor e fabulos, pentru că practic lucrezi cu o inimă în palma ta. Ei au sărit de etapa teatrului psihologic, cu personaje care să te bântuie, să mergi pe stradă şi să fii Cleopatra. Nu se mai face diferenţa dintre şuşă şi teatru adevărat, însă nu e o vină ci o disperare. Eu nu cred că există o prăpastie între generaţii, ei au de învăţat de la noi, iar noi de la ei.

Naomi: Nu e o scuză, dar trăim în era vitezei, ne grăbim să ne clădim o viaţă şi nu e uşor, pentru că arta la noi în ţară e pusă într-un colţ. Teatrul se întâlneşte acum cu ideea de a revoluţiona. De aceea s-au născut şi forme noi de teatru, teatrul dans, în operă s-a introdus foarte mult teatru, cel independent, teatru TV. Teatrul se confruntă cu o schimbare tocmai din nevoia de a supravieţui. El este un organism viu, creşte şi se adaptează vremurilor în care trăim.

 S-a făcut suficient pentru teatru în ultimii 26 de ani? De ce credeţi că este lăsată cultura pe ultimul loc în România?

Naomi: Nu ştiu cum era înainte, dar ştiu cum e acum. Nu ştiu dacă e din ignoranţă sau lipsa organizării dar e un dezinteres total. Mori de foame. Asta e realitatea. Toţi cei care au aflat că am terminat UNATC şi acum sunt la Conservator mi-au spus : „vei fi muritor de foame”. Aşa este, dar prefer să mor de foame şi să fiu fericită decât să fiu bogată şi total mizerabilă. Dar asta nu scuză că arta, sănătatea şi educaţia, sunt puse pe ultimul loc şi primează emisiunile cu bulină roşie, cu toate că ar fi rentabil dacă ar da doi bani pe cultură, pentru că ea totuşi vinde. Cum îţi creşti ţara, aşa o ai.

Roxana: Cultura este cel mai bun ambasador al unei ţări, dar care în România nu are viză de şedere, clar. Eu nu am răspunsuri, sunt fără replică. Nici nu mă mai încăpăţânez să înţeleg. Cultura e în România fără cetăţenie. Ne mândrim că au luat ai noştri premii la Cannes, dar cu ce preţ? Mă uit în jur şi văd cât de greu obţii nişte sume derizorii ca să poţi să faci un film, un spectacol, pentru bugetele teatrelor. De ce trebuie să mă umilesc, când tu, România, ştii că arta e ambasadorul tău principal, fă ceva! Şi iată că şi aşa, muritori de foame, totuşi mergem mai departe. Atitudinea faţă de cultură mă scârbeşte dar mă şi întăreşte foarte tare. Am fost revoltată, implicată să schimb ceva, şi am ajuns nu la lehamite, ci la o verticalitate prin care am spus „Dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem”. Asta e ţara în care trăim şi care are nevoie de cultură ca de aer. Noi suntem aici şi încercam aşa cum putem să mergem mai departe.

Casete:

Caracterizați într-un cuvânt:

- cultura din România

Roxana Guttman: marginalizată

Naomi Guttman: neînţeleasă

- clasa politică

Roxana Guttman: varză

Naomi Guttman: haos

- cea mai mare realizare a ultimilor 26 de ani din România

Roxana Guttman: supravieţuirea

Naomi Guttman: festivalul George Enescu şi Festivalul de film din Sibiu

- cel mai mare eșec al ultimilor 26 de ani pentru România

Roxana Guttman: alegerile

Naomi Guttman: abordarea

- locul României în Europa

Roxana Guttman: pe hartă

Naomi Guttman: pe hartă, sunt de aceeaşi părere

Roxana Guttman: „De ce trebuie să mă umilesc, când tu, România, ştii că arta e ambasadorul tău principal, fă ceva! Şi iată că şi aşa, muritori de foame, totuşi mergem mai departe”

Naomi Guttman: Toţi cei care au aflat că am terminat UNATC şi acum sunt la Conservator mi-au spus : „vei fi muritor de foame”. Aşa este, dar prefer să mor de foame şi să fiu fericită decât să fiu bogată şi total mizerabilă

Faceți, pentru un minut, schimb de rolurile de părinte și copil. Ce v-ați spune?

Roxana: Eu copilul Naomi, cred că ar trebui să mi se spună în fiecare minut cât sunt de iubită şi că sunt cel mai minunat copil de pe planetă.

Naomi: Dacă aş fi Roxana, mi-ar plăcea şi mi-ar face bine să aud în fiecare zi că sunt iubită şi apreciată pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce vreau să devin. Cred că e foarte important pentru o mamă să ştie că eforturile ei sunt apreciate şi cumva puse în cutiuţa bucuriilor şi a recunoaşterii.