x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Singur cu sine

0
13 Feb 2006 - 00:00
NAUFRAGIAT IN PROPRIA VIATA
"Prima mea colaborare cu maestrul Gica Petrescu s-a petrecut in anul 1972. Lucram de putin timp la Redactia de varietati. Seful meu, Tudor Vornicu, m-a chemat si mi-a spus: Ă«Vrei sa devii teleasta profesionista? Uite... iti dau un subiect pe cinste, un show cu Gica Petrescu si invitatii lui. Daca-l ratezi, la revedere!Ă»...Ă«Dar, nu-l cunosc, nu-i stiu repertoriul... Ă», am baiguit eu. Ă«Ai doua zile sa-i cunosti pe nea Gicuta si pe Cezarina lui. Iti faci echipa, sumar, locatie... Ai auzit de Ă«Du-ma-acasa, mai tramvaiĂ», Ă«Suflet candriu de papugiuĂ», Ă«Costica, Costica, fa lampa mai micaĂ»? Ă«Da...Ă», am zis. Ă«Atunci, salut si succes!Ă» Habar nu aveam cine-i Cezarina si, sincera sa fiu, nici nu ma dadeam in vant dupa muzica omului... Inarmata cu trei jerbere in celofan, bateam la usa familiei Petrescu. A fost o intalnire care m-a marcat pentru totdeauna! Am cunoscut doi oameni foarte prietenosi, veseli, gata de lucru, fara protocol, fara fasoane. Am descoperit ca nu sunt straina de muzica maestrului. Multe cantece de ale sale se aflau in memoria mea afectiva, legate de parintii mei, care le fredonau la serbarile familiei. Emisiunea a avut succes. I-am multumit atunci, in gand, boss-ului Vornicu. Ii multumesc si astazi. Asa am inceput o frumoasa si rodnica colaborare profesionala insotita de stima si statornica admiratie fata de maestru si de doamna sa, care m-au onorat cu prietenia si cu pretuirea lor."

CAMPIONUL. "Maestrul poate fi descris dupa cum iti permite spatiul alocat, in zeci de pagini sau in cateva fraze. Esenta lor ar fi aceeasi: har, munca neobosita, cautarea noului in parametri de performanta, continuarea traditiilor inaintasilor, carisma, constiinta artistica si sociala, respect si afectiune pentru public, seriozitate profesionala. Folosesc aceste cuvinte nu ca pe un cofraj stralucitor, necesar in pavoazarea unei Ă«vedeteĂ», ci din convingerea fierbinte ca fiecare dintre notiunile de mai sus are acoperire totala in viata si in realizarile artistului. Se intampla uneori ca in raporturile cu colaboratorii sai Gica sa fie etichetat Ă«pisalogĂ» sau Ă«exageratĂ» de intransigent. Pentru mine a fost intotdeauna un campion al seriozitatii profesionale. La toate emisiunile pe care le-am realizat cu domnia sa (si au fost zeci si zeci...) venea cu cel putin doua ore inainte de inregistrare. Cerea o cabina mica. Adesea purta cu sine un casetofon. Stiu ca repeta cu mult sarg. Mai intai acasa, cu chitara lui veche sau la pian. Cu Cezarina repeta textul".

VARIANTE. "Facea zeci de probe cu casetofonul pentru a-si perfectiona play-back-ul. Ma suna de nenumarate ori sa afle cum este decorul, cum este lumina in platou. Mai tarziu, in televiziunea color, voia sa stie care sunt culorile dominante ale ambiantei pentru a-si potrivi garderoba. Venea la toate inregistrarile, fara exceptie, cu doua-trei variante de smoking, de papion, fular sau lavaliera. Avea un cult pentru felul in care trebuie sa se prezinte incaltamintea unui interpret pe scena. Stralucirea pantofilor era obligatorie. Cand il compara cineva cu Sinatra sau cu Maurice Chevalier, nu comenta, dar stiam ca-i facea placere. Preciza uneori cu umor: Ă«Ei, astia cantau pe dolari, draga, dar eu i-am depasit... cu varsta!Ă». Gica Petrescu nu a fost numai un interpret de exceptie, ci si un redutabil om de revista, un cupletist foarte talentat. A slujit teatrul de revista decenii la rand incepand cu Teatrul Comic, apoi Alhambra, Gioconda, Boema si terminand cu Teatrul Ă«Constantin TanaseĂ». A cantat si la Opereta ca june comic. In 1945, cronicarul O. Voineagu scria: Ă«Marea simpatie a publicului ramane Gica Petrescu. Are hazul necesar spre a fi si comic, dupa cum are si destula voce ca sa cante toate genurile, trecand de rampa in sala si facand legatura spontana cu publiculĂ». Gica era convins ca in talmacirea romantei si a cantecului de viata lunga este dator sa adauge traditiilor mostenite alte valori, ca Ă«o ofranda proprie la arta interpretariiĂ»".

NU E UITAT. "Acum, la varsta lui inaintata, Gica este un om insingurat. Sufera de doua boli incurabile: batranetea si singuratatea. A incercat sa le infrunte cantand continuu. Poti uita ca te-a ascultat si te-a aplaudat in picioare marele Yehudi Menuhin?... Prima lovitura: disparitia sotiei. Apoi, a prietenului sau, compozitorul si rafinatul om de spirit Henry Malineanu. Acum... lipsa publicului. Marginile singuratatii s-au restrans mai mult. Nu accepta sub nici o forma sa plece din casa lui, in care-a fost fericit o viata intreaga. Doctorul Dragulescu, prietenul sau, l-a ingrijit cu devotiune, ca si fratele acestuia, care trece zilnic pe la Gica. Cateva zile pe saptamana, atat cat accepta Gica, o femeie se ingrijeste de menajul sau. A angajat-o o nepoata a Cezarinei, dupa multe tratative. Se intelege ca nu e vorba de singuratatea fizica. Gica nu e uitat de prieteni! E singur cu sine, cu amintirile sale, adunate in atatea decenii. Ii lipsesc scena si respiratia vie a publicului."

TRECE VREMEA. "Daca la 80 si ceva de ani era in putere, acum percepe altfel viata care trepideaza in jurul sau. I-a ramas marea bucurie consolatoare... muzica. Asculta tot timpul muzica! In ultima vreme, memoria ii joaca renghiuri. Asta il insingureaza mai tare si se izoleaza. Oglinda nu-i mai arata imaginea barbatului solid, cu parul canit si cu zambet telegenic. Numai catorva prieteni le permite sa-l vada astfel... E atent la imaginea lui si temator in fata necunoscutilor sau a celor care nu-i apreciaza cariera, speriat de posibili raufacatori care ar vrea sa-i ia casa, asa cum a citit el in ziare ca se mai intampla... Este reactia fireasca a oricarui om care doreste sa fie singur cu lumea lui si care nu se mai poate apara singur."

INSULA. "Gica a fost prietenos cu toata lumea, fara deosebire de rang. Era un obisnuit al pietelor, al macelariilor, al florariilor. Dupa plecarea Cezarinei, cativa patroni de restaurante l-au invitat sa ia masa in localurile lor. Se ducea in Herastrau sau la Cercul Militar, unde organiza cate o mica agapa cu ocazia aniversarilor sau a lansarilor de albume. Cu timpul, aceste iesiri in lume s-au rarit. Dupa accidentarea la picior, deplasarile s-au restrans pe langa casa. Anul trecut, la 90 de ani, ne-a invitat intr-o mica pizzerie, de la parterul blocului in care locuieste. Tine langa sufletul sau cateva persoane care il frecventeaza cu discretie, atat cat le permite maestrul. Spun asta ca sa se termine o data cu interesul amatorilor de cancanuri si cu bocetul sirenelor prefacute, Ă«preocupateĂ» de soarta marelui maestru Ă«uitat de lumeĂ». Nu stiu daca a fost la viata lui bogat sau ii placea doar sa se creada asta. Stiu insa ca la ora actuala artistul are resursele necesare unui trai civilizat. Beneficiaza de pensie de veteran de razboi si de pensia acordata de ex-presedintele Iliescu artistilor de exceptie. Dar singuratatea ramane neclintita in sufletul omului celebru, care sta ca pe o insula plasata in plin centrul Bucurestiului. Zilnic, zeci de trolee, autobuze, masini si oameni trec pe sub ferestrele casei sale. Cunoscator de limba si cultura franceza, pe care le-a deprins de la mama sa, Gica il cita adesea pe A. Gide: Ă«Semnul distinctiv al nobletii este discretiaĂ»."
Ioana Bogdan
31 ianuarie, 2006

"Uneori imi spune la telefon cat de tare duce dorul salilor de concerte, al publicului si-mi fredoneaza prima strofa din romanta Ă«SinguratateĂ», care are un text tulburator. Face Ă«haz de necazĂ». Ii lipseste dureros ... bucuria din ochii spectatorilor... si acel vesel Ă«sa ne traiesti, nea Gica!Ă» al oamenilor de pe strada" - Ioana Bogdan, realizator tv
Citeşte mai multe despre:   gica,   diverse

Serviciul de email marketing furnizat de