x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Vestea vine de la Celic Dere

0
06 Feb 2005 - 00:00

MASOARA CAT A MAI RAMAS
La manastirea dobrogeana Celic Dere, o icoana masoara, bucata cu bucata, drumul catre sfarsit al omenirii.


CARMEN PLESA

Pe timpul iernii, maicutele de la Celic Dere uita de lucrul la camp si se aduna in atelier. La un goblen se munceste luni intregi

Celic Dere. De aici va porni vestea Sfarsitului, spun oamenii locului. O icoana adusa la manastire in urma cu doua secole masoara fiecare pas al omenirii. Pe drumul catre final, icoana se lumineaza. Cu fiecare razboi, cu fiecare dezastru, chipul Cristului mai capata o raza. Iese din intuneric. Iar ochii, care candva au fost inchisi, se deschid cate un pic, pana vor privi drept in fata, fara sfiala, Sfarsitul.

Din chiliile somnoroase ies cateva firicele de fum. Nici o urma pe soseaua care duce de la Telita la manastire, semn ca nimeni nu s-a grabit sa ajunga la calugarite. Doar un batran isi taraste pasii pe dealul care duce la bucataria calugaritelor, unde va gasi ceva de mancare pentru pranz.

La Celic Dere e o liniste de te dor urechile. Din cand in cand, cate un caine se mai supara, urmat de vreun cocos razvratit, din curtile chiliilor. Drumul pana la manastirea care se vede in deal pare lung. Nici un pas in zapada. Totul e alb, ca intr-un inceput de lume.
In urma cu 200 de ani icoana era in totalitate intunecata. Acum, cea mai mare parte a chipului s-a luminat

O luam printre chilii, ca sa nu ne impotmolim. Trepte multe pana la manastire si o alee strajuita de cativa brazi pe care i-a impovarat zapada. Niste tufe de stanjenei au uitat sa mai numere anotimpurile si se ridica la picioarele noastre, plesnind de verde, ca in primavara. Nu e nimeni la manastire - un lacat greu pazeste usa mare. In jur, totul tace. Liniste, liniste, liniste. Pana si cocosii au amutit. Vantul nu mai are putere sa miste roata morii din vale. S-a intepenit timpul, cu noi suspendati pe podul de piatra dinaintea manastirii.

Un glas. Moara a pornit. O umbra a aparut in usa unei chilii. O voce mica, dupa o usa care scartaie. "Manastirea nu e deschisa decat vara. Iarna, slujbele se tin la biserica de jos", zambeste umbra nedumeririi noastre. O fluturare ca de aripi de randunica si calugarita a disparut.

La intoarcere ne intalnim iar cu batranul care pare sa mai aiba cale buna de batut pana la bucatarie.

Jos, in mijlocul satului, hainele negre ale unei calugarite falfaie spre fantana. Bisericuta e deschisa, dar inauntru e pustiu. De sus, din atelierul unde lucreaza iarna calugaritele, se aud zgomote. Cristul din icoana priveste printre gene, in umbra de langa altar.

ICOANA. A aparut maica Maria. E de serviciu la biserica. Linistita, in haina neagra care matura podelele. A adus busteni, a scos cenusa, a aprins focul. Se invarte pe langa altar, pune fiecare lucrusor la locul lui, pentru slujba de dupa-amiaza. Langa o fereastra, intr-un sicriu cat un brat de om, se odihnesc osemintele parintelui arhimandrit Atanasie Lisivencov. "Icoana care se curata singura" e asezata in dreapta altarului. "Mergeti si va inchinati, e o icoana facatoare de minuni", ma indeamna maica, in timp ce scormoneste jarul din soba.

POVESTEA. Un Iisus palid, cu ochii intredeschisi, inconjurat de o cununa de aur, batuta cu pietre pretioase. Icoana este pictata in "punct persan", potrivit calugaritelor, iar rama din lemn este aurita.

Maicutele spun ca icoanele sunt facatoare de minuni
Manastirea e strajuita de una din rarele mori cu vant din tara
Frumusetea covoarelor tesute la Celic i-a impresionat pe strainii care trec pe acolo

Spun oamenii, dupa cum au apucat din bunici, ca la inceput ochii Cristului din icoana au fost inchisi. La fiecare catastrofa - razboi, inundatii, cutremur - s-au mai deschis cate un pic. O buna parte din chipul de pe icoana e luminat - s-a curatat - restul sta inca in umbra. Povestea "icoanei care se curata" a inceput in prima parte a secolului XIX. Era in vremea razboiului ruso-turc, aproximativ in anul 1816. Un soldat din armata austro-ungara, ratacit in Dobrogea, a poposit la Celic Dere. Pe atunci, manastirea adapostea calugari. Cu icoana in mana, ostasul s-a indreptat catre preotul care i-a iesit in cale. "...tineti aceasta icoana. Daca Sfintia voastra nu veti trai pana la sfarsit, cei ce va urmeaza sa pastreze aceasta icoana. Sa aveti mare evlavie, ca prin ea se va savarsi o mare minune. Aceasta icoana o vedeti cat este de neagra, dar pana la urma se va lumina toata, se va curati, si ochii Mantuitorului pe care-i vedeti ca sunt inchisi si se vor deschide. Cand si acest lucru se va intampla, va fi un semn ca se apropie o catastrofa, ca va fi un razboi mare, ca va fi sfarsitul lumii, nu stiu. Atat va spun, sa pastrati cu sfintenie aceasta icoana." Acum, dupa doua sute de ani, spune inscrisul de pe peretele bisericii, suntem martori ai adeveririi acestor cuvinte - icoana s-a curatat mai mult de jumatate si ochii Mantuitorului incep sa se deschida. Marturiile din biserica au fost pastrate in decursul vremii "de vietuitoarele acestui lacas, care au urmarit cu pioasa evlavie minunea curatirii icoanei Mantuitorului".

UMBRA. De-a lungul celor doua secolele, icoana a fost sensibila la toate dezastrele din lume. "Pe cand cu Razboiul de Independenta, icoana a inceput sa se curete repede, repede, asa spuneau mosii nostri. Dupa aia a fost prapad pe capul oamenilor. Cand au fost inundatii mari, icoana iar ne-a dat de veste. Ca si la cutremurul cel mare", spune mos Barbu.

Asa a fost si la Razboiul balcanic. Iar inainte de primul razboi mondial si in perioada interbelica, s-a luminat cea mai mare parte din chip. "Noi venim la manastire, la icoanele facatoare de minuni, de cand erau copiii mici. Acum cel mare a trecut de 20 de ani. Negreala, care e acum pe icoana care se lumineaza doar intr-o parte, se apropia, cand am vazut-o prima data, de frunte, pana sus. Eu stiu ca icoanele de aici ne-au pazit. De cate ori am timp, trec sa aprind o lumanare si sa las cate ceva pentru manastire" spune Maria Oprea.

MARTORELE. In atelierul calugaritelor, soaptele sunt acoperite de zgomotul razboielor de tesut. Maicile nu sunt tulburate de prezenta noastra. Mainile le alearga in continuare, harnice. Covoarele infloresc parca tocmai din tavan, sub degetele pricepute. "Noi stim de la calugaritele batrane cum era acum 40 de ani, cand au venit ele. Chipul din icoana era aproape tot in intuneric. S-a luminat bucata cu bucata", spune una din maici. "De cand am venit eu in manastire, de 5 ani, s-a mai luminat o parte din fata, aproape un centimetru", spune maicuta Daniela, cu un zambet larg sub obrajii plini si ochii umbriti de gene lungi.

Pentru maicute zilele trec la fel. Iarna cu lucru din atelier - la tesut, la impletit, la gherghef. Vara - cu munca la camp.

Nu le e teama ca traiesc atat de aproape si pot sa numere, in fiecare zi, o data cu icoana, clipele pana la urmatorul dezastru. Isi poarta impacate zilele, in asteptarea momentului cand Cristul care se lumineaza le va privi cu ochii larg deschisi, la Final.

"Noi venim la manastire, la icoanele facatoare de minuni, de cand erau copiii mici. Acum cel mare a trecut de 20 de ani. Negreala, care e acum pe icoana care se lumineaza doar intr-o parte, se apropia, cand am vazut-o prima data, de frunte, pana sus. Eu stiu ca icoanele de aici ne-au pazit. De cate ori am timp, trec sa aprind o lumanare si sa las cate ceva pentru manastire
Maria Oprea, pelerin

LEGENDA DIN BISERICA
"In contextul conflictelor ruso-turce, de la inceputul secolului al XIX-lea, aproximativ in anul 1816, a sosit pe aceste meleaguri un ostas din armata austro-ungara, care avea asupra sa aceasta icoana. Gasind aici un grup de calugari, a dat icoana unui parinte, zicandu-i: "Daca Sfintia voastra nu veti trai pana la sfarsit, cei ce va urmeaza sa pastreze aceasta icoana. Sa aveti mare evlavie ca prin ea se va savarsi o mare minune. Aceasta icoana o vedeti cat este de neagra, dar pana la urma se va lumina toata, se va curati si ochii Mantuitorului, care-i vedeti ca sunt inchisi, se vor deschide. Cand si acest lucru se va implini, va fi un semn ca se apropie o catastrofa; ca va fi un razboi mare, ca va fi sarsitul lumii, nu stiu. Atat va spun, sa pastrati cu sfintenie aceasta icoana". Acum, dupa aproape doua sute de ani, suntem martorii adeveririi acestor cuvinte. Icoana s-a curatit mai mult de jumatate si ochii Mantuitorului incep sa se deschida."

"CELIK DERE" - PARAUL DE OTEL
Manastirea Celic se afla in judetul Tulcea, in comuna Frecatei, langa Niculitel. Numele lacasului vine de la paraul pe a carui vale se afla - "celik dere" - "paraul de otel", in turca. Manastirea a fost fondata in anul 1840 de doi calugari lipoveni. La inceput a fost adapost pentru monahi, dar in 1845 acestia au fost mutati in apropiere, la Saon, unde si-au ridicat cateva chilii si o bisericuta. De atunci, Celic este o manastire de femei. In prezent, adaposteste 80 de calugarite.

COCOSUL DE PE DEALUL NICULITELULUI
In 1833, trei calugari romani care veneau de la Manastirea Neamt au cumparat de la o musulmanca o bucata de pamant, in apropiere de Niculitel. Pe atunci, Dobrogea se afla sub stapanire otomana, dar autoritatile le-au permis calugarilor sa ridice un un loc de rugaciune. La inceput, "Cocos" a fost doar o constructie din nuiele, lipita cu pamant. Numele manastirii vine de la un cocos salbatic, al carui glas se auzea noaptea, pe dealul la poalele caruia a fost ridicat lacasul. La "Cocos" traiesc azi aproximativ 20 de calugari.

VREMURILE GRELE DE LA SAON
Manastirea de la balta Saon, de langa Niculitel, a trecut prin vremuri grele. In 1845, calugarii mutati de la Celic au ridicat cu propriile puteri o bisericuta si cateva chilii din chirpici si lemn. La sfarsitul secolului XIX, un incendiu a distrus asazamantul. In 1909, s-a pus temelia unei biserici din piatra. Nici aceasta n-a avut mai mult noroc, pentru ca, in pe timpul primului razboi mondial, lucrarile de constructie au fost oprite. Mai mult, cutremurul din 1940 a facut cele trei turle abia ridicate sa se prabuseasca. Manastirea este refacuta, totusi, dupa al doilea razboi mondial. In 1959, comunistii desfiinteaza asezamantul. Din 1990, Saon functioneaza ca manastire de maici si adaposteste 40 de calugarite.
Citeşte mai multe despre:   razboi,   mănăstirea,   icoana,   manastire,   ochii,   celic,   dere,   celic dere,   diverse

Serviciul de email marketing furnizat de