Avionul cu cai (partea a cincea)

Ne ameninţau şi pe noi că ne vor colectiviza. Şi nu se potrivea deloc. In fiecare zi aveam o veste rea. In fiecare zi, bătrănii satului se uitau unul la altul şi toţi la cer şi mergeau, o dată pe săptămănă, intr-un altar natural din Munţii Carpaţi, unde rămăsese vorba că e reşedinţa lui Zamolxis. Aceluia i se adresau in rugile lor şi in reproşurile lor. Şi acela nu se arăta, dar nimic nu-i oprea să se roage la el - să-l ia martor şi să-l ia confident, şi să-l pună judecător in lupta lor pentru păstrarea muntelui, aşa cum a fost el - cu animale multe şi cu vizitaori puţini, cu iarbă mare pănă la brău cu primăveri furtunoase şi cu legi precise. Aşa era muntele şi aşa voiau ei să-l păstreze. Erau vinovaţi cu ceva?

Cum adică vinovaţi, incepea să se schimbe vocea celuilalt, cum adică vinovaţi?

Erau ei in culpă faţă de epocă, dar trebuiau să dea pămănturile in devălmăşie şi să se colectivizeze cănd nu era nevoie de asta?

Cred, nu cred...

Credeţi, nu credeţi, dar la munte colectivizarea nu e bună.

Şi la şes e bună?

Mă rog, nu ştiu dacă e contextul să discutăm colectivizarea.

Vedeţi că dumneavoastră aţi inceput!

Am inceput, pentru că eu mă refer la o treabă strictă pe care istoria a calificat-o. La munte n-avea rost colectivizarea. Ei, oamenii, ştiau asta şi se opunea din răsputeri acestui abuz.

Dar venise cineva să vă ceară colectivizarea?

Veneau. Veneau, plecau şi iar veneau. Ne incercau puterile. Găsiseră căteva cozi de topor şi discutau prin ele. Ii imbătau pe respectivii, şi ăia făceau cereri.

Hai, domnule, nu-i chiar aşa!

Ba-i chiar aşa.

Nu ştiu de ce există tendinţa ca oamenii mai tineri să arunce noroi peste toată epoca de dinainte de ei.

Nu arunc nici un pic de noroi. Sunt un om lucid. Ştiu că fără epoca aceea, eu n-aş fi ceea ce sunt azi, dar cum aş putea să uit deznădejdea alor mei de acasă şi lupta lor pentru mica stabilitate pe care o dă muntele azi agriculturii, insă colectivizarea nu se putea face. Atunci, intr-o zi groaznică, o zi care a inceput cu un soare roşu, insăngerat, un fel de soare de priveghi, care s-a sculat cu toţi munţii in cap şi a răsturnat toată cenuşa din hornurile caselor peste noi toţi, a venit un copil - cred că eram eu, poate altul şi a povestit cătorva munteni că la 15 kilometri de noi mai jos, mai spre şes, in Hobotinca, au venit şi taie caii, omoară caii.

Cum omorau caii?

Ii omorau.

Cine?

De sus.

De sus veniseră să omoare caii.

Şi ii omorau?

Ii omorau.

Cum?

Nu ştiu dacă prin procesul firesc al topirii amintirilor in mintea mea nu cumva imi atribui eu insumi ceva care nu este al meu, dar dacă eu am văzut acel masacru, nu pot să-l descriu, mi-este imposibil să-l descriu, mi se intorc maţele pe dos şi mi se urcă săngele in cap, atăt de revoltător mi se pare şi acum ceea ce am văzut acum 30 de ani. Acum 27-28 de ani, nu mai ştiu exact. Ştiu exact insă crima. Caii neputincioşi erau omorăţi cu toată putinţa. Erau zdrobiţi, tăiaţi...

Pentru că aşa hotărăse tovarăşul ministru Bucur Şchiopu.

Vezi-ţi de treabă! Nu era in puterea lui să omoare toţi caii, dacă n-ar fi avut un ordin, o dezlegare.

Nu cred că este nevoie de dezlegări pentru aşa ceva. Pentru ca să facă o faptă bună, omul are nevoie de multe dezlegări, dar pentru una rea ii este destulă iniţiativa lui proprie.

Şi deci nu e vorba de vinovăţii personale.

Noah, nici vorbă. Era monstruozitatea fără nume, persoanele nu mai contau.

Totuşi, parcă unii sunt supuşi ai conjuncturilor, alţii le produc, le provoacă.

Nu, nu, aici n-ar mai fi nevoie de nici o explicaţie. Daţi-mi un pahar cu apă! Vă rog, un pahar cu apă! Vă rog, daţi-mi o tărie! De ce n-aveţi o pălincă la dumneavoastră? Numai băuturi străine aveţi.

Nu-i adevărat, zise apropiindu-se stewardesa, ale cărei picioare semănau mai degrabă cu două sticle de "Cotnari" alungite, decăt cu două sticle de votcă.

Frumoasă, şopti Miţaru lui Jacotă.

Frumoasă, lasă-mă in pace, domnule cu frumuseţea ei.

Mă rog, cu ce vă putem servi?, reluă stewardesa.

Daţi-mi o votcă, dar rece de tot, să fie uleioasă.

Incercăm, zise stewardesa, şi se indepărtă, şi mai toţi o urmăriră cum se legăna senzual intr-un avion cu multe scaune şi scăunele, dar fără nici un pat.

Afară vremea incepuse să se intunece. Vălătuci mari de ceaţă, de noroi bubuiau deja sub aripa avionului.

Abia adusese stewardesa paharul mare de votcă:

Şi mie unul, zise Miţaru.

Se auzi vocea altei stewardese şi apăru sus, in faţa tuturor: Puneţi-vă centurile. (continuarea in numărul viitor) (din volumul "Măştile insăngerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, Editura Păunescu - 2001)Â Â Â Â Â Â Â Â