Avionul cu cai(partea a-IV-a)

Eu, in orice caz, zice Ion Miţaru, am iubit cel mai mult caii. Poate de aceea tovarăşii, după ce am petrecut ani buni de pensie medicală, ca urmare a activităţilor grele pe care le-am avut, au hotărăt că trebuie să mă ocup de hipismul de performanţă...(din volumul "Măştile insăngerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin,Editura Păunescu - 2001)

Eu, in orice caz, zice Ion Miţaru, am iubit cel mai mult caii. Poate de aceea tovarăşii, după ce am petrecut ani buni de pensie medicală, ca urmare a activităţilor grele pe care le-am avut, au hotărăt că trebuie să mă ocup de hipismul de performanţă. Mi-au plăcut caii şi n-am fot niciodată un partizan al exceselor. Vedeţi dumneavoastră, tovarăşe ministru, romănul a fost un tip echilibrat totdeauna. De aceea nici n-au fost aşa mari excese la noi, nu că n-ar fi fost presiunea dogmaticilor destul de mare.

A fost, de ce să nu recunoaştem, dogmaticii n-au naţie, n-au - cum să zic - culoare, nu mai aparţin unei naţii. Ei sunt totul la un loc. Ei nu sunt nici romăni, nici ruşi, nici evrei, nici unguri. Sunt dogmatici.

Credeţi?

Cred. Dogmaticii n-au naţie!

Eu vă rog să mă iertaţi, tovarăşe, cum ziceaţi că vă cheamă?

Miţaru.

Vă rog să mă iertaţi, dar parcă am altă părere.

Şi anume? Ce părere aveţi?

Şi anume, cred că una este un dogmatic de-o naţie, alta de alta.

Vai de mine! Asta inseamnă că dumneavoastră pledaţi pentru superioritatea sau inferioritatea naţiilor.

Nu pledez, dar cred că una e să fii godmatic la tine acasă şi alta să te duci cu dogma ta peste alte naţii. In fine, o să mai vorbim despre asta. In orice caz, eu am crezut şi cred că importantă este constituţia fiecărui om, nicidecum că e romăn, că e... Ai noştri, romănii, n-au fost habotnici. Nici in Dumnezeu n-au crezut, ca alţii, dar nici in demon, nici in drac, inţelegeţi?

Inţeleg, dar aşa cum puneţi dumneavoastră problema nu rezultă decăt că romănii sunt o rasă superioară, prin inferioritatea lor faţă de fanatism.

Asta a reieşit?

Asta a reieşit.

In fine, eu altceva aveam de spus. Vă rog să mă iertaţi, tovarăşe ministru, dar la ora asta, şi cum stăm noi intre pămănt şi cer, n-am destulă putere să fiu explicit pe idei teoretice. Dar eu am iubit totdeauna caii. In copilărie imi plăcea să mă duc la ţară şi să călăresc caii. Era cea mai mare plăcere a mea, să merg la bunici, să iau şi să călăresc un cal. Bunicii mei aveau mulţi cai. Erau nişte cai frumoşi. Nu erau de rasă, dar erau frumoşi.

Şi ce v-a impesionat cel mai mult la cai?

Fuga lor.

Fuga?! Sunteţi primul om pe care il aud asta.

Tovarăşe ministru, vă rog să-mi permiteţi: intrebaţi orice călăreţ...

Lasă călăreţii, nu vorbim profesional. Ce v-a impresionat, cănd eraţi copil, la cal?

Fuga. Şi ce trebuia să mă impresioneze?

Păi, eu vă intreb pe dumneavoastră.

Nu serios, ce trebuia să mă impresioneze?

Tovarăşe Miţaru, dacă eşti om şi dacă iubeşti caii, nu se poate să nu te impresioneze ochii lor. Ochii cailor sunt mai trişti decăt cei mai trişi ochi din toate tablourile lumii.

V-am văzut destul de liberal şi de revoluţionar.

Căt se poate.

Căt se poate şi puţin peste. Cel mai mult v-ar fi impresionat, dacă aţi fi ştiut intr-adevăr ce e cel mai frumos la un cal: ochii. Pe mine - sigur că spun o părere subiectivă, dumneavoastră puteţi s-o luaţi ca atare - pe mine cel mai mult m-au impresionat ochii cailor şi boala lor şi, desigur, cănd erau duşi la potcovar. Toate astea fac parte din viaţa calului.

Vă pricepeţi la cai.

Nu mă pricep la cai. Iubesc foarte mult caii. In copilăria mea, in satul in care m-am născut, viaţa mea s-a legat pentru todeauna de cai. Era o toamnă nebună in munţii noştri. Se făcea colectivizarea pănă in buza satului nostru.

 (continuarea in numărul viitor)

Â

(din volumul "Măştile insăngerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin,Editura Păunescu - 2001)